vera pavlova, linia de ruptură

imaginați-vă un spațiu ocupat de babe, barabule, arpagic, dumnezo, chemări strigate și negocieri made in china. buuun. acuma imaginați-vă un rînd de mese invadate de un șir de descreierați frezați ca jack nicholson în the shining. hai la carte, nene!, ia încîntarea unchiului, frate!, avem gravitație, avem nadă și dricuri, dezmembrați & dezmembrate, nu ezita, mocofane!, vino și ia! imaginați-vă acest cor dezarticulat sonor punînd la grea încercare nervii oamenilor de treabă și veți avea o stare. imaginați-vă o brunetă cu privirile rătăcite printre copaci siberieni sau pur și simplu cu capul în palme la o fereastră iernatică și veți avea o stare. lasă aiurelile astea și pune degetele pe pix, nu-i așa?

starea se numește vera pavlova: Părinții mei erau virgini. / La 22 de ani – chiar și pe atunci prea de tot. / E drept că, la cămin, tatei îi mersese vestea de muieratic / însă el umbla pe la muieri, pentru ca să mănînce / deoarece nu trăia decît din din bursă. / La început, el și la mama venise să mănînce. / Iar cînd la institut se iscă vorbă despre nuntă / cineva îi aruncă mamei sub ochi cartea / ”Cum devine fata femeie”. / Însă mama o aruncă, fără să o citească. / Lor le era strașnic să mă facă pe mine. / Le era straniu să mă facă. / Le era dureros să mă facă. / Le era hazliu să mă facă. / Și eu absorbeam în mine: / e strașnic să trăiești. / E straniu să trăiești. / E dureros să trăiești. / E nespus de hazliu să trăiești. chiar așa, moscova nu crede în lacrimi.

cubulețe sentimentaloide păstrate în congelator (mi-a zis dragomir într-o seară, la library, cum poți obține dintr-o supă de legume sănătate și pace): Ție ar fi trebuit să-ți dau totul. / Dar pe atunci încă nu aveam totul, frustrări exprimate molcom și deștept: frica, moale-mlădie, ca șira spinării de copil, / spre noapte devenea absolut insuportabilă, imagini meseriașe despre cum se consumă dragostea: Rotulele mele / rotunde ca ceșcuțele / să zicem – de cafea / cafea în pat / pentru doi / ție să ți se ofere / eu să o vărs / tu să o lingi / eu să întind gîtul / și – furnicările, / transfugele / de pe burta ta / pe a mea.

la naiba, cred că vera pavlova scrie doar în zilele de marți și duminica după-masa. în subteran curge o plictiseală copleșitoare, un fel de „las-o baltă” de la începutul lumii. pe unele pagini efectele pavloviene (ha?) se izbesc de fruntea plată a cititorului ca o găleată de vopsea șutată într-un zid de regretatul jonah lomu. credeți-mă, mereu va fi vorba despre absență, singurătate, există sau nu există?, complexe, incapacități de tot soiul, drame ultrapersonale și nu mai știu ce. doar în forme textuale dispare umilința și poți respira, poți evalua instabilitatea unui mediu îmbîcsit de suspiciune și puncte de groază. or fi existat paranoici în epoca de piatră?

Beznă. Bezna beznelor / Sute, mii de clipite. / Brusc – flăcăruie de chibrit. / Deodată – ochi mic de jar. / Tu ți-ai aprins țigara, fumezi. / Slavă Ție, Doamne!

îmi aduc aminte că prin 2009, la alba-iulia, m-am îmbătat atît de tare încît am început să vorbesc rusește. încercați și voi, o să vă placă linia de ruptură la nebunie. baftă, frate!

 

vera pavlova, linia de ruptură, editura NEXT PAGE, 2014, traducere de Leo Butnaru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *