Căutările noastre ne trădează alegerile. Suntem „victimele” bibliotecilor pe care le avem în jur. Fiecare carte din raft spune câte ceva despre noi, despre fiecare moment al vieţii noastre. Cândva, cumva, am dorit să ştim, am interogat, am sperat la un răspuns. O carte, pe căi numai de ea cunoscute, a ajuns la noi. Fie că am primit-o, fie că cineva ne-a dăruit-o, fie că am auzit despre ea şi am cumpărat-o. Cărţile care trebuie să ajungă la noi vor găsi întotdeauna o cale. Şi vor sosi abia atunci când va fi momentul potrivit să le citim. Aşa ajunge biblioteca personală să fie un jurnal al trăirilor noastre.

Fiecare alegere poate însemna, întocmai ca în viaţă, un pas înainte sau unul înapoi. Sunt cărţi care ne ţin pe loc, care ne consumă din timp şi care ne lasă exact cum ne-au găsit. Sunt cărţi care nu ne spun nimic şi pe care le punem înapoi în raft sau pe care le scoatem cu totul din vieţile noastre. Acelea sunt cărţile pe care ne-am grăbit să le citim, pe care le-am ales din motivele greşite, fără să simţim, cu toată inima, că vrem să le citim.

Dar mai apoi sunt şi cărţile care ne consumă la propriu, cărţi pe care le ţinem aproape şi departe în acelaşi timp, atât de preţioase şi, adesea, dureroase, încât ne e teamă să le citim. Amânăm momentul în care vom începe lectura Jurnalului lui Alice Voinescu fiindcă ştim că inevitabilul se va produce. Întârziem să dăm prima pagină dintr-o carte despre care ştim deja că aduce la iveală destine tragice sau angoasele unei lumi întregi. Sunt cărţile rare, dificile, cutremurătoare, dar atât de necesare şi aproape obligatorii.

10-motive-pessoa

Friedrich Frotzel (1898 Wien – 1971 Wien) Der alte Bücherkasten

Mai există şi cărţile care ne deschid sufletul şi ochii şi care ne fac să privim înăuntrul nostru ca nimeni altcineva. Sunt cărţile-oglindă pe care le ţinem înaintea noastră atunci când le citim. În ele ajungem să ne privim de dimineaţă şi până seara, în ele ajungem să descoperim răspunsurile pe care le-am căutat ani de-a rândul.

Un astfel de exemplu este şi Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa (apărută la noi la Editura Humanitas), carte despre care am scris deja şi despre care se cuvine să mai scriem pentru a ne asigura astfel că nu uităm să ne analizăm periodic şi nu începem să ne vedem altfel decât suntem. Am ales zece citate, mult prea puţine din această operă atât de cunoscută în întreaga lume, dar suficiente, îndrăznesc să sper, pentru a vă convinge că această carte merită să vă însoţească în extraordinara călătorie a vieţii. Aşadar, lectură plăcută!

„Când ajungem sus pe înălţimile singuratice ale munţilor naturali avem senzaţia unui privilegiu. Iată-ne, cu statura noastră, mai înalţi decât toţi munţii din jur. Tot ceea ce are Natura mai înalt se află, cel puţin în acel loc, sub tălpile noastre. Graţie poziţiei noastre devenim regi peste toată lumea vizibilă (…) Tot ce se află în noi e accident şi răutate, iar înălţimea la care am ajuns de fapt nu o avem: ajunşi acolo sus nu suntem deloc mai înalţi decât înălţimea pe care o aveam înainte. Ne înalţă tocmai ceea ce călcăm în picioare şi ne situăm mai sus tocmai graţie celor care ne-au ajutat să ajungem mai sus”.

„Există senzaţii care sunt tot atâtea somnuri, ocupă ca o ceaţă toată întinderea spiritului, nu ne lasă nici să gândim, nici să acţionăm, nici nu ne îngăduie să existăm limpede”.

10-motive-pessoa-2

Denis Chiasson – La lectura

„Între viaţă şi mine se află un geam subţire. Cu cât mai limpede văd şi înţeleg viaţa, cu atât mai puţin o pot atinge”.

„Tot ceea ce iubim sau ierdem – lucruri, fiinţe, semnificaţii – ne atinge pielea şi ajunge astfel în suflet, iar asemenea scurte episoade nu sunt pentru Dumnezeu mai mult decât briza care mi-a adus adineauri doar o răcorire imaginară, întâmplare fericită, dar şi posibilitatea de a pierde, cât se poate de splendid, totul”.

„Unii au în viaţă un mare vis şi ajung să-l rateze. Alţii n-au pe durata vieţii lor nici un fel de vis şi reuşesc, de asemenea, să-l rateze”.

„Trezirea unui oraş, indiferent dacă se află sau nu în ceaţă, rămâne întotdeauna pentru mine un spectacol mai emoţionant decât răspândirea razelor aurorei peste câmpuri. (…) O dimineaţă la ţară există; cea de la oraş doar promite. Una te face să trăieşti; alta să gândeşti. Iar eu voi simţi întotdeauna, ca toţi marii blestemaţi, că-i mai bine să gândeşti decât să trăieşti”.

Brigid Ganley - The Dramatist

Brigid Ganley – The Dramatist

„Nu plâng pierderea copilăriei mele, plâng fiindca toate, iar între ele şi copilăria (mea), se pierd. E fuga abstractă a timpului meu, cea care mă doare în creierul fizic prin recurenţa repetată, involuntară, a gamelor de la pianul aflat cândva deasupra, teribil de anonim şi îndepărtat. E tot misterul faptului că nimic nu durează dintre cele care pisează neîncetat anumite doruri, în adâncul absurd al amintirii mele”.

„Tot ceea ce facem sau spunem, tot ceea ce gândim sau simţim poartă aceeaşi mască şi acelaşi costum de travesti. Oricât am încerca să ne debarasăm de toate veşmintele, nu rămânem niciodată goi cu adevărat, căci goliciunea este un fenomen al sufletului, nu o simplă problemă de dezbrăcare”.

„Mi-am concentrat şi limitat dorinţele, pentru a putea să le fac şi mai subtile. Ca sa ajungi la infinit, iar eu cred că se poate ajunge, ai nevoie de un port, de unul singur, sigur, iar de acolo să pleci spre Nedefinit.

În religia mea dedicată mie însumi am devenit actualmente un ascet. O ceaşcă de cafea, o ţigară şi iată că visurle mele se substituie cu succes universului înstelat, muncii, iubirii şi chiar frumuseţii şi gloriei. Nu mai simt nevoia de aproape nici un stimulent. Opiu găsesc eu în suflet”.

„N-am nici un fel de doruri decât de ordin literar. Îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte de copilărie, dar e vorba de lacrimi ritmice, în care se pregăteşte deja proza.

Mi-aduc aminte de ea ca de ceva exterior, prin intermediul unor lucruri exterioare; nu-mi amintesc decât de lucruri exterioare. Când îmi aduc aminte de copilăria de odinioară, nu mă înduioşează atât tihna serilor de la ţara în care mi-am petrecut-o, cât felul în care era aranjată masa de ceai, dispoziţia mobilelor în toată casa sau chipurile şi gesturile concrete ale persoanelor”.

Sursă imagine principală

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *