O cunosc pe Anca Vieru doar din scris: din volumul de povestiri publicat în 2015, la Editura Polirom, și intitulat Felii de lămâie, de pe blogul pe care îl ține (Cuvinte fără cod de bare, simpatic nume!) și, firește, din postările de pe Facebook, pentru că – nu-i așa? – totul se întâmplă în virtual(itate)! Știu ca e absolventă de Politehnică, dar și că a terminat un master în comunicare, că a făcut o vreme cercetare și că, în cele din urmă, a virat spre științele umaniste, pentru care este – fără doar și poate – foarte înzestrată. Am citit undeva că a participat la un atelier de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu și că, încurajată de aceștia, a făcut din scris o profesie, publicând, inițial, în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr., și abia după aceea, în 2015, debutând individual cu volumul de proză scurtă Felii de lămâie. Nominalizat la premiile revistei Observator cultural, debutul Ancăi Vieru este cu adevărat remarcabil, dovedind o maturitate surprinzătoare a scriiturii, într-un evantai surprinzător de stiluri și formule literare. Cu doar câteva zile în urmă, a ieșit din tipar și primul roman al autoarei, Spulberatic (Editura Polirom) și, dată fiind bucuria cu care i-am citit povestirile, recunosc că abia aștept să văd ce se ascunde sub acest titlu... misterios. Citeşte tot articolul
Cautare dupa "bucatarie"
Crud de Anthony Bourdain sau sinceritatea în bucătărie
”Nesfârșesc”, de Iv cel naiv: o lansare-atelier de poezie și bucătărie
Refugiul din bucătărie
Carte de bucate, ospitalitate şi poveşti minunate de Margaret Yardley Potter (Editura Humanitas, trad. Anca Bărbulescu) nu este atît o carte cu reţete de mîncare, cît un fel de memorii despre cum se gătea şi cum se trăia într-o familie înstărită de americani din suburbiile Philadephiei în anii dintre războaie şi imediat după. Citeşte tot articolul
”Azi am stat în bucătărie cu Boris Vian care cânta la trompetă în urechea lui Cehov” sau despre artă și literatură cu Alina Andrei
Bucătărie hoinară cu Răzvan Voiculescu
Există bucătărie românească?
Dietetica în bucătărie
Din vorbe
Cînd nicio ieșire nu mai e posibilă, mintea încolțită e capabilă să lumineze întunericul.
Se întorcea acasă, vorbind singură și a sărit de trei coți. Cîinele nebun din curtea vecinilor se repezise prin gard, ca de obicei, cu botul deschis, hămăind cu bale, ca de obicei, doar că acum nu-l văzuse. În loc să tresară speriată, tot ca de obicei, s-a proptit pe picioare și a început să hămăie la cîine, turbată, și să-l scuipe. I s-a făcut brusc rușine, s-a speriat și a fugit. A ajuns acasă plîngînd în hohote, după ce se abținuse să strige în gura mare: „Vrea să mă fută! Pe mine, mă, m!”. Nu-i păsa că se scursese machiajul, că îi curgea nasul. Îi venea să moară de rușine. Moartea ar fi o scăpare – a oftat ea. S-a uitat în jur, căutînd un sprijin, dar n-a apărut nimeni. Marcel era încă la Baia Mare. Ce dracu' moșmondea acolo? De ce nu e aici, s-o apere, s-o ia și să fugă în lume? Ce o fi în mintea aia a lui, de bărbat nepăsător? Dar ea i-ar fi mărturisit? Cum să spui una ca asta? Se certaseră exact înainte să urce el în tren. Dacă măcar nu s-ar fi certat! Era prinsă în capcană. A deschis dulapul din bucătărie, s-a uitat în oglinda rotundă de deasupra chiuvetei, și-a îndreptat un cîrlionț pleoștit, a tras sertarele, apoi a deschis frigiderul ca să facă ceva, orice. A găsit o jumătate de vodcă, a dat pe gît o dușcă, a ars-o, dar i-a făcut bine. Citeşte tot articolul
Cele mai vândute cărți Cartier la Gaudeamus 2018
Poemul săptămânii: „prima casă”, de Robert Gabriel Elekes
Robert Gabriel Elekes (n. 1985, Brașov) este poet, performer și traducător, doctor în filologie cu o lucrare ce tratează opera scriitorilor germani din România anilor ʻ70-ʻ80. A publicat volumele: aici îmi iau dinții-n spinare și adio (Tracus Arte, 2015), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” și Premiul „Iustin Panța” pentru debut, și o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine (Casa de Editură Max Blecher, 2018). Din 2015, organizează în localul brașovean Tipografia seria de lecturi „Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”, ajunsă în toamna lui 2018 la ediția 33.
Citeşte tot articolulBibliotecă de scriitor – Nora Iuga: „Nu e nevoie să ai casa plină de cărți pentru a-ți face o cultură solidă”
Am ajuns acasă la Nora Iuga cu un buchet de narcise galbene, pentru a afla chiar din prag că aceasta este culoarea ei preferată. Mă pregătisem pentru o întâlnire scurtă, căci, la cei 86 de ani împliniți, mă așteptam ca scriitoarea să obosească destul de repede. Da’ de unde! După cinci ore de discuții și fotografii, eu mă simțeam deja epuizată, dar Nora Iuga nu dădea semne că ar fi obosit – mereu se mai găsea ceva de povestit, o amintire care ieșea la suprafață, un subiect pe care nu-l abordasem. M-au uimit memoria, luciditatea și energia de care dă dovadă, dar și căldura, sinceritatea și interesul cu care își tratează interlocutorii. M-am despărțit de Nora cu părere de rău, căci e practic imposibil să n-o îndrăgești pe scriitoare după câteva ore petrecute în compania ei. Citeşte tot articolul
Timpul nu curge la fel și viețile nu pot fi comparate
E ora trei după amiaza. Musca muncește din greu să ajungă la marginea halbei. Înoată de o jumătate de oră. E insuportabil: soarele o bate în cap, valurile și spuma o obosesc, berea o îmbată. Cu mințișoara înecată în alcool, bănuiește că va muri curînd. Citeşte tot articolul
Interviu cu Ana Barton: „Am crescut într-o familie de mari creatori de gusturi”
Pe Ana Barton n-am întâlnit-o niciodată, nici măcar la telefon n-am vorbit, dar mi se pare că ne știm de-o viață. Am descoperit-o pe Facebook – iată că folosește și asta la ceva, până la urmă –, după aceea am început să-i citesc textele de pe blogul Inimă roșie cu lapte dulce, transformat ulterior în anabarton.ro și m-am îndrăgostit de scrisul ei viu, surprinzător, senzual, cu sinestezii uluitoare, cu ochii ei curioși, atenți, cu poezia tăioasă ori tandră, în funcție de stare sau de subiect. Citeşte tot articolul
Mic Micuț
Polițistul se scarpină-n cap, se uită lung la cele trei doamne care-l supraveghează de pe hol, apoi intră în cămăruța de unu pe unu, căreia el, personal, i-ar spune mai degrabă cămară, și închide încet carnețelul. Citeşte tot articolul