Împânzit în egală măsură cu imagini și texte, spațiul exterior în care se derulează existența noastră de zi cu zi are un rol elementar în formarea și modelarea sensibilității umane, dar și în procesul creator. Fiind poate cea mai dinamică și mai promptă componentă a universului nostru perceptiv, întrucât gândim și (re)acționăm în acord cu stimulii pe care îi primim din realitatea imediată, vizualul poate fi considerat un important declanșator de literatură și artă, catalizând imaginația și emoțiile oamenilor. Astfel, toate formele de manifestare ale acestora, fie că vorbim de scris, pictură, sculptură, muzică, dans, performance sau oricare altă expresie artistică, au legătură cu ceea ce vedem și decodificăm prin actul privirii.

Pentru a înțelege mai bine cum se raportează la imagistica lumii contemporane cei care scriu, cum le influențează ea creativitatea și în ce măsură ceea ce scriu vorbește din centrii optici ai realității, am luat la întrebări câțiva tineri poeți, un jurnalist și o viitoare arhitectă, în viața cărora scrisul este o preocupare constantă. Mai mult decât atât, toți cei nouă, Livia Ștefan, Porcu Vienez, Adelina Pascale, Dan Ciupureanu, Codruța Corocea, Ioan Suhov, Ilinca Pop, Cornelius Drăgan și Paul Simula fac și fotografii.

M-a interesat să aflu care e modul în care își reprezintă ei lumea, ce îi sensibilizează și care sunt vectorii ce determină producerea textului, pentru că activitățile lor implică relaționarea cu imaginea în ambele variante, atât cea brută, desprinsă direct din realitate, cât și cea scripturală, trecută prin filtrele personale. Importantă nu mi s-a părut atât latura tehnică, infuzată de studii sau concepte fotografice, cât acea intuiție nativă care merge mână-n mână cu magmatismul senzorial al poeților, acel fler vizual capabil să organizeze ceva în ei, să structureze idei, emoții, traume, amintiri și să le convertească în poezie sau într-un articol.

Așadar, întrebările pe care le-au primit au fost:

1. Trebuie să fie o scenă teribilă aceasta: să mori iarna/ și să nu ți se topească fulgii de zăpadă pe obraz. (Iustin Panța) Cum poate fi o imagine developată prin scris? În ce măsură modifică/ influențează sensibilitatea proprie felul în care te raportezi la vizual? Crezi că un poet/jurnalist are „dioptrii” diferite față de ceilalți oameni?

2. Am scris/ despre spitalele/ de nebuni/ și despre/ cârciumile din rahova,/ despre mirosul/ de fruct tropical/ al femeilor foarte tinere,/ dar, mai ales,/ am scris/ despre oboseală. (Octavian Soviany) Care sunt lucrurile care te fac să scrii? Dar cele care te determină să fotografiezi? Care e procesul de prelucrare a realității pentru ca ea să devină imagine textuală?

3. Nu mai cred că o imagine poate fi/ mai șocantă decât o lovitură în gât. (Gökçenur Ç.) Povestește-mi despre ultima imagine care te-a șocat. Există vreo diferență între a vedea și a privi?

Livia Ștefan 

1. Cred că observ mai multe detalii de când m-am apucat de fotografie, cel puțin în perioada în care fotografia a constituit un element important și foarte prezent în viața mea cotidiană. M-am antrenat atât de mult și am avut o atenție atât de alertă încât acum, chiar și când ochii mei sunt obosiți și mintea mea e extenuată, tot prind mai multe informații despre oamenii și lucrurile din jur. Ar fi ideal dacă am avea o cameră încorporată în ochi, dar ar fi foarte fucked up în același timp. Cât despre imagini și scris, am crezut întotdeauna că pot găsi spații în fotografii care nu pot fi transpuse în nimic altceva. La fel, am crezut și cred că pot fi cuvinte și expresii ale limbajului care nu pot fi regizate, deși am încercat mult să scot în fotografie ceva ce scriam. Până la urmă, să se completeze e tot ce contează pentru mine. Și aici mai adaug și muzica. Tot ce poate fi manifestat în plan creativ și tot ce mă poate duce în locuri unde pot afla lucruri despre mine și despre ceilalți mă influențează și mă schimbă. Nu cred însă că mai posed vreo sensibilitate. Am verificat acum și nu mai simt nimic sensibil. Știu că este doar o etapă, dar acum sunt în cea mai dizgrațioasă perioadă a sensibilității, la capitolul „vizual” cel puțin. Explic mai jos de ce.

2. Am avut câteva idei de proiecte foto foarte bizare. După ce am făcut niște scenografie pentru câteva cadre și după ce am vorbit, de exemplu, cu unii părinți pentru a îi convinge să se lase fotografiați în timp ce țineau un pistol lipit de creștetul copilului lor, de i-am speriat pe bieții oameni, am renunțat la scenariile astea agresive. Făceam însă asta cu un scop, da, voiam să arăt în ce hal am ajuns ca societate. La expoziția în care mi-am prezentat fotografia asta cu mama + pistolul + copilul, au venit așa doi zdrahoni la mine, după ce au căutat prin toată lumea aia strânsă acolo p-ăla care făcuse fotografia cu pricina, ca să îl calce în picioare. Deci voiau să mă bată. M-au văzut femeie și nu m-au  pocnit, dar m-au tras la răspundere. Și eu le-am explicat cât am putut de simplu: societatea e criminală, părinții te distrug în loc să te iubească, ajungem să ne tratăm oribil propria familie, suntem de căcat. Au înțeles și m-au lăsat în pace. După asta și alte câteva idei „artistice” cretine, m-am lăsat de pus în scenă astfel de idei, de prelucrat realitatea, cum zici tu, pentru a manipula imaginarul privitorului într-o direcție anume. Am tras numai pe minimal și pe umor. Ca și cum aș fotografia stări lejere, de reverie în plin haos sau de acces de râs în timp ce plângi cu spume. A ajuns, în sfârșit, să mă intereseze mai mult o anumită absență decât toate prezențele în fotografie. Restul îl bag în poezie, care afectează doar un procent infim al omenirii.

3. Mi-a povestit cineva mai demult cum aparatul de fotografiat te poate transforma într-o prelungire a lui, o anexă. Fiind într-o relație destul de intimă cu accidentele, am ascultat șocată cum un om s-a dat jos din mașină cu aparatul de fotografiat la ochi. Cum s-a apropiat și s-a uitat la accidentul auto la care era martor prin vizorul camerei foto. Cum asta l-a ajutat să depersonalizeze tot ce se întâmpla în fața lui. Adică a transformat abordarea morții  unei alte ființe umane într-o curiozitate mecanică, un act robotic al unui martor-extensie. Și am încercat și eu să fiu o extensie. Știu că m-am apropiat de un porumbel mort, într-o seară, cu aparatul la ochi – nu mai simți nicio emoție când ai un vizor semi-profi în fața retinei. Nu îmi dau seama dacă a fost faptul că urăsc pur și simplu porumbeii, mai mult, că îi disprețuiesc sincer, deci nu îmi dau seama dacă ăsta a fost sau nu un motiv întemeiat să nu simt deloc empatie și să cred că e din cauza aparatului, că eu însămi am ajuns doar o altă parte a aparatului. Dar, pe urmă, la mulți ani după asta, am văzut în Deltă, în pădurea Letea, un cal mort. Iar caii  îi iubesc. Ar fi trebuit să mă dărâme imaginea unui cal mort, pe al cărui hoit se certau vulpile și ciorile. Dar aveam telefonul la mine și, prin lentila acestui obiect, calul mort mi s-a părut chiar că zâmbea. Rânjea, de fapt. Da, cred că asta înseamnă a vedea. Vezi toate lucrurile astea, vezi lucruri de mii de ori mai oribile și, cumva, camera te imunizează în fața suferinței. Și pe urmă privești în urmă la ce ai văzut și te întrebi cum p..a mea am reușit să stau în fața acestei scene și să nu simt nimic?! Și pe urmă te sinucizi, cum a făcut Kevin Carter, sau te transformi într-un vânător imunizat de imagini. Atât de imunizat încât propria viață nu mai contează în fața unui posibil subiect și, mai ales, în fața urmărilor sale. Răspunsul la acest punct e că nu m-a mai șocat nimic. Asta mă șochează, acum că stau să mă gândesc. E atât de mult conținut violent peste tot, livrat la știri zilnic, de la prima oră, în filme. În iubire, da, în iubire. E atât de multă mizerie prezentă zilnic în viețile noastre și noi, la rândul nostru, producem cantități enorme de mizerii, încât tot ce e șocant trece pe lângă noi pur și simplu, imaginea suferinței a fost atât de prezentă în istoria noastră recentă și este și în istoria prezentului, încât pur și simplu nu ne mai interesează la modul real. Ne interesează doar goana după ceva breaking news, după ceva ce li se întâmplă altora, iar noi putem fotografia și vinde mai departe, pentru a ne face un nume de Magnum. C’est la vie. Și da, Gökçe are dreptate. Să fii lovit de oamenii pe care îi iubești e mai șocant decât să te uiți la o fotografie cu o femeie bătută în cine știe ce zonă îndepărată.

Porcu Vienez 

1. Cum poate fi o imagine developată prin scris? Destul de greu, cred. Scrisul te aruncă de obicei într-o poziție inconfortabilă. Te trezești în ring cu un suflețel de o sută de kile ce vrea să-și imprime pe tine stilul de luptă. Nu ieși prea bine. Pe când să te dai cu bătrânul Nokia prin oraș e o plăcere. Te pui în poziția parazitului, aștepți liniștit zile întregi, iar când imaginea care merită trece pe acolo, profiți, scoți telefonul și iei cât poți, apoi te duci dracului. Au pățit-o cu mine tot felul de babe posedate de frumusețe, navetiști cu plase de Kaufland și mămici mai transparente decât speranța unui pensionat pe caz de boală. Să developez treaba asta prin scris ar fi cam greu. Nu mă simt vreun „înzestrat”. Iar felul în care mă raportez la vizual, ca individ cu telefon în mână, e legat, în primul rând, de curiozitate și de teama că „subiectul” se prinde că e pe cale să devină poză. La întrebarea cu dioptriile, mă încearcă așa o ispită cât Texasul să fiu măgar și să zic niște răutăți despre câțiva domni-tovarăși poeți de prin Târg care transpiră când încearcă puțină comunicare cu vecinii lor, adică ăștia din rasa umană. Dar mă simt zen și am să zic doar atât: diferențele dintre noi apar abia atunci când închidem ochii și lăsăm inima să vorbească în locul lor.

2. Nu știu dacă am prea multe chestii care să mă determine să scriu. Dar cu câteva merg aproape la sigur. O lamă plină de păr, un coș sub ochi, vânătăile, ciorapii găsiți sub pat, jucăriile dezmembrate ale Mariei, vocea ta la 4 dimineața, babele și sacoșele de la Kaufland sunt cam cele mai eficiente. Vorbesc de cele de azi, evident. La fotografie e mai simplu. Îmi place să aștept. De obicei, tot pe lângă babe. Iar zilele în care o am și pe fiică-mea de mână le înșală vigilența, se expun și prind niște imagini destul de bune. Dar și un capac de bere sau o Dacie din ’72 mă pot face să scot telefonul din buzunar. Cred că toate lucrurile astea, noaptea, înainte de somn, se așază cumva greșit în tine și apare momentul când te decizi să scrii, să încerci o reordonare, ceva care să-ți mai dea puțin loc. De cele mai multe ori rămâi doar cu momentul și cu vreo două, trei rânduri slabe. Dar nu-i nimic. Te consolezi cu gândul că lumea era frumoasă și înaintea ratării tale și că la prima ocazie se va pișa din nou pe eforturile scriitoricești.

3. Bunicul soției. Trepanat. Cu ceva timp în urmă. Și senzația ciudată că, dacă omul ăsta căcat pe el de frică va dispărea, voi pierde pentru totdeauna pe fetița de trei, patru ani ce încă se mai plimbă pe-acolo, nevăzută de nimeni,  prin capul cel ras. Diferența dintre a vedea și a privi? Știu și eu… Poate diferența dintre Borges și Bukowski. De la capacitatea primului B. de a eviscera detaliul până la baxul de bere al celui de-al doilea, cred că poți să așezi liniștit vreo câteva tone de cărticele și să le dai foc. Apoi să privești.

Adelina Pascale 

1. Până la urmă, un scriitor se aseamănă foarte mult unui fotograf. Amândoi alterează noțiunea de worth seeing, amândoi obligă privitorul/ cititorul să se situeze într-o relație a certitudinii cu lumea oferită. Un poem e o fotografie. Emmet Gowin spunea într-un interviu că „photography is a tool for dealing with things everybody knows about but isn’t attending to”. Consider că am ajuns să idealizăm conceptul de fotografie. O poză poate fi despre orice, însă o fotografie trebuie să înduioșeze sau să potențeze. Felul în care mă raportez la fotografii ține atât de experiențele vizuale, cât și de cele critice, literare. Poemele/articolele nu sunt, până la urmă, afirmații despre lume, ci părți ale ei. Nu cred că ar fi vorba de dioptrii diferite, ci de idealuri diferite.

2. Scriu despre lucruri care mă provoacă și fotografiez lucruri care mă liniștesc. Realitatea este deja o multitudine de imagini (textuale, vizuale, spune-le cum vrei). Poezia, fotografia, pictura, gravura sunt despre oferirea importanței.

3. Mergând săptămâna trecută la un consult cardiologic, mi-am văzut inima bătând pe ecranul mare al medicului. Și a fost pentru mine, după cum ar fi spus Freud, o experiență uncanny. Vedem în timp ce privim, însă nu privim în timp ce vedem. Dacă vederea este fundamentală, o conexiune a omului cu lumea înconjurătoare, privitul ar fi „deconectarea” omului de la aparatele cosmice și plasarea lui într-o situație.

Dan Ciupureanu 

1. Prin scris developezi tot felul de imagini. De exemplu, mie sinele îmi injectează anumite sentimente, derulându-mi imagini în minte. Ca să fiu mai exact, deși nu-mi propusesem, îți voi arăta o poezie care developează imaginea unor sentimente puternice pe care le-am avut, cum ar fi dragoste, frică și vinovăție, așa eliberându-mă de încercarea în zadar de a explica:

„Poienița.

Părul prea lung îi flutura într-o parte și-ntr-alta,

apoi, când vântul se oprea, îi acoperea fața.

Se adunaseră câteva crenguțe și paie –

rândunicile-și găsiseră loc bun pe umărul

fetiței ce se spânzurase-n poieniță”.

Anumiți oameni au dioptrii diferite, indiferent de domeniul sau pasiunea pe care o practică, iar alții au o viziune limitată, tot indiferent de domeniu.

2. Oricare pasiune pe care o practic este rezultatul unor sentimente puternice, o eliberare de griji și stări de frică, vinovăție, o încercare de a te cunoaște mai bine, o luptă continuă cu boala, cu demonii interiori. Procesul de prelucrare a realității ca ea să devină o imagine textuală este similar cu viziunea unui nebun asupra unei scene care, în mod normal, nu spune nimic.

3. Până acum, nu m-a șocat nicio imagine, dar dacă m-aș referi la una dintre cele care m-au impresionat, aș putea aminti un bătrân de culoare care își tundea nepotul pe un scaun de plastic (fotografie alb-negru) pe trotuar, într-un cartier animat – acea imagine îmi inspiră frumusețea sărăciei și apropierea dintre oameni. Cred că diferența de care spui am simțit-o când plec prin cartierele Parisului să fotografiez, iar dacă nu aș merge pentru asta, aș vedea mai puțin.

Codruța Corocea 

1. Așa e la mine: întâi am imaginile în cap și le las să umble ca într-un malaxor o vreme, după aceea apar cuvintele. Dar procesul e reversibil, pentru că și cuvintele pot genera, la rândul lor, imagini. Ca să developezi prin cuvinte, scrisul devine o reprezentare a imaginii, o capacitate mnezică a creierului. E un fel de întoarcere, cred, o reamintire a unui lucru pe care l-ai văzut și simțit. Totuși, sunt lucruri care pot fi spuse mai bine cu mijloacele literaturii, altelele cu mijloacele fotografiei și „lucruri care nu pot fi spuse altfel”. De aceea nu e mereu necesar genul ăsta de comasare text-vizual. Am simțit că ce aveam eu de zis putea fi mai bine tradus prin fotografie. Și m-am orientat spre acest medium. Cu toate că fotografia este cea mai realistă formă de artă, deci și cea mai obiectivă, pentru că, spre deosebire de literatură sau de pictură, nu creezi poleiala de viață, ci lucrezi cu elemente care deja există și pe care le reorganizezi după felul tău de a simți. Deci le treci prin filtrul propriei sensibilități, care este, flagrant, subiectivă. Faci o anumită selecție a ce vrei să arăți din continuumul de viață care te înconjoară, apar gustul, stilul, un parti-pris, să zicem. Cât despre poeți și jurnaliști, nu știu dacă e vorba de „dioptrii diferite” și dacă e necesară o astfel de sciziune. Dar ei au o disponibilitate sufletească mai mare, o sensibilitate mai „exersată” și sunt, deci, susceptibili să fie mai buni observatori, să vadă bucățile din viață care pot fi fascinante fără a fi evenimente și despre care au vorbit atâta neorealiștii.

2. „There’s a bluebird in my heart that wants to get out”. Scrii pentru că ai ceva de spus, pentru că un om al cărui creier pare că a luat foc din cauza speranței și a încrederii ori a angoasei și a deznădejdii sau a unei lucidități peste măsură, trebuie să împărtășească asta cu cineva. Cred că te apuci de fotografiat din aceeași fulgurație imperceptibilă care se află în tine și, dacă nu moare, e acolo și te conduce toată viața. Fotograful e un voyeur, un mistic precum poetul, un clandestin etern a cărui cameră a devenit memorie pentru ceea ce mintea lui nu poate să rețină. Găsesc această forță erectilă a ochiului cum nu se poate mai fascinantă. Despre imaginea textuală sau developarea prin scris am vorbit.

3. „Cinematograful, ca și frumusețea, trebuie sa fie convulsiv – altminteri, nu este deloc” (mulțumesc, Alex Leo Șerban). Același lucru e valabil și pentru fotografie. M-au tulburat de-a lungul timpului fotografiile lui Araki sau Ren Hang, care extrapolează ideea de sexualitate, Diane Arbus și ai săi freaks, seria intitulată „Il dito nella piaga – The Morgue” a lui Andres Serrano, în care niciodată moartea nu a fost mai vividă, alături de Joel Peter Witkin, care, copil fiind, a asistat la o decapitare – de aici lucrările sale de mai târziu, unde îmbina elemente din istoria picturii cu carnea cangrenată într-un straniu spectacol al macabrului (vezi fotografia după cunoscutul tablou al lui Velasquez). „Death has become almost a form of love making”, spune Nan Goldin, o altă fotografă, într-un documentar realizat de BBC. Dar ultima imagine care m-a urmărit mult timp face parte din lucrarea de licență a cuiva despre care mi-a povestit D.: o femeie își alăptează copilul cu un braț, iar cu celălalt își administrează doza de heroină. Fără s-o trădeze sau s-o redea romantizat ori ca pe un personaj picaresc, fotografia se oferă eclatant, cu luciul rece al cuțitului care e întors spre lumină. Didacticește vorbind, a privi înseamnă să primești o serie de informații în mod vizual, prin organul de simț acaparant care este ochiul, un fel de grad 0 al înțelegerii. A vedea e diferit de a privi pentru că apare implicarea, nu mai ești un privitor pasiv cu iodopsina în extaz. Treci aceste informații prin filtrul logicii și al sensibilității personale, faci legături între lucruri, apar relații de cauzalitate, înțelegere a ceea ce se află în jur e sapiențială. Poți trece pe lângă un om sau poți sta cu el la masă și să-l privești numai. Mi se-ntâmplă să mă uit la un film fără să-l văd, și asta când sunt obosită. Aici e diferența. Mi-am amintit de Tomas, băiatul orb care, la finalul scurtmetrajului True, regizat de Tom Tykwer, își trece palma înaintea feței și spune „I see you” când vorbește cu Francine la telefon, care tocmai i-a dat papucii. Și cât de frumos!

Ioan Suhov

1. O imagine nu doar că poate fi developată prin scris, adică readusă la realitate, făcută să trăiască în cuvinte, dar pentru mine scrisul operează prin definiție cu imagini. Altfel spus, ceva mă asigură că există o cameră obscură pe care poetul o poate construi din tastele calculatorului și, de asemenea, sunt sigur că există un tom de poezie pe care fotograful îl vede când privește în vizor. Dacă ar fi să oferim un răspuns tehnic, aceasta ar deveni o problemă de specialitate; pentru mine nu contează că poezie sau fotografie, rezultatul este similar. Și neapărat îți trebuie un „perete de care să-l atârni” (am adorat selecția versurilor motto). În ceea ce mă privește, am ales să fotografiez bazându-mă pe intuiție și evaluând fotografiile după același simț intern. Dar mai important este că aproape întotdeauna am ales să mă focalizez asupra părților vizualului care m-au atras prin prezența imediată, în fața propriei mele priviri. În cuvinte puține, cred că a te raporta la vizual înseamnă a te vedea pe tine în acel cadru, fie că vorbim de o scenă de fotografiat, o secvență de film sau un capitol de roman; pentru fotograf, ca și pentru cel care lucrează în universul literelor, nu există decât propria sensibilitate ca filtru permanent. La cea de-a treia întrebare se răspunde simplu: da. Cu rezerva faptului că fiecare dintre noi are anumite dipotrii diferite; unii aleg să le mențină astfel, alții aleg calea realității deja privite, iar consecințele sunt evidente.

2. Sunt multe lucrurile care mă determină să scriu, fie că vorbim de articolele pe care aveam în obicei să le încarc pe BookHub, fie despre diverse analize filosofice sau proiecte literare personale pierdute relativ demult. Fără să am în intenție să vă ofer un clișeu, cred că ceea mă face să tastez este un interes puternic față de un element, fapt care aduce după sine bucuria naivă de a dori să dau mai departe. Aș vrea să nu asociez joie de vivre-ul descoperii cu o imagine steoretipă a realului, cea a căutării permanente; viziunea asta îmi pare vetustă, dar are anumite elemente în care totuși cred. Ce voiam să zic este că scriu sau fotografiez atunci când știu că ce mi se înfățișează s-ar putea să dispară, când vreau să pun la adăpost. În plus, mai ales în fotografie, îmi place să pot oferi un înțeles propriu lucrurilor privite. Alegând un unghi specific, orice are șansa să devină altfel. Pe scurt: mă determină să fotografiez tramvaiele din Sarajevo și chioșcurile de ziare și grafitti-urile și mașinile Lada, dar mai ales mă determină să fotografiez tot ceea ce îmi amintește de ceva ce am iubit. Iar ca realitatea să devină o imagine textuală, aș spune doar că, în sinea sa, niciodată realitatea nu va deveni una; cel care scrie nu poate să scrie realitatea, dar ne poate oferi o scurtă imersiune în realitatea sa. Cum o face, aceasta este decizia și secretul fiecăruia.

3. Voi începe prin a răspunde la a doua întrebare, pentru că mi se pare că răspunsul acesta s-a anunțat deja. Diferența este majoră și, cred eu, tot mai greu de acceptat. Nu că aș vrea să fac o critică a share-ului, dar sunt convins că expunerea la conținut vizual ne-a depășit deja de mult. În materie de a privi, suntem mai amenințați ca niciodată. Înainte de lumea 2.0 (sau cum s-o mai numi acum), conținutul era relativ rezervat și delimitat ca accesare. Acum putem să accesăm chiar tot. Iar ceea ce ar trebui să fie o privire interioară a unei imagini, a unui text, adică o privire dinspre noi, o privire activă ce ar pune o imagine în coordonare cu propria geografie interioară, ajunge să nu fie altceva decât o vizualizare de un instant. Se uită la fel de repede pe cât se vede. În ceea ce privește ultima imagine văzută ce a reușit să mă șocheze, aceasta este una a lui Laureance Geai – fotograf asociat LeMonde. Imaginea este simplă, unul dintre ultimii locuitori ai orașului sirian Rakka ce refuză să își părăsească locuința, casa, în ciuda a tot ce i se întâmplă. Este o imagine care, cred eu, poate fi mai șocantă decât orice lovitură ai putea primi vreodată: cu condiția să închizi ochii, să te vezi acolo și să înțelegi că, dacă am privi cu adevărat tot ceea ce vedem, mult din răul existenței ar fi dispărut de mult.

Ilinca Pop 

1. E posibil să existe un filtru care modifică percepția cuiva în funcție de lucrurile cu care se ocupă, dar asta nu înseamnă că ai automat niște categorii, poți să ai, poate, niște puncte comune în care se întâlnesc anumiți oameni dintr-un domeniu sau altul. Poate un poet/jurnalist are, mai degrabă, interese diferite față de un medic (sau nici măcar) sau instrumente diferite de analiză. Sensibilitatea proprie poate să dicteze modul în care faci conexiuni, dictează caracterul analizei tale, atât în ce privește vizualul, cât și textul.

2. Ilustrez prin fotografii sau desene diverse discursuri poetice, nu neapărat poezii în sine. Ceea ce mi se pare important în producția asta de imagini e să nu fac o ilustrație explicativă (fie ea poză sau desen), o ilustrație care să dubleze ce a scris cineva sau ce urmează să scriu eu despre ceva. În facultatea de Arhitectură ni se spunea că abia atunci când imaginile prin care prezentăm proiectul (planuri, axonometrii, perspective, scheme, analize) nu sunt suficient de clare e nevoie și de text. Pentru arhitectură, textul de prezentare e un fel de clarificare (și nu mă refer aici la analiza unui proiect, la a vorbi despre arhitectură, ci exclusiv la textele de panou). Pentru orice tip de literatură pe care ar trebui să o ilustrez, imaginea ar trebui să fie un fel de traducere – să spun același lucru în alt fel, să păstrez ceva din text în imagine, fie că e vorba de atmosferă, fie de un element care îmi rămâne mie în minte. Citesc textul sau volumul, mă gândesc vreo două săptămâni în care nu fac nimic, apoi desenez sau fotografiez ceva. Așa făceam și la facultate și în ambele cazuri am învățat să explic cum lucrez, se întâmplă ca oamenii să se sperie că nu încep să lucrez imediat și să vin cu propuneri și au impresia că nu o să termin la timp. Nu îmi place să mă apuc imediat și să caut în timp ce lucrez, în felul ăsta poți să uiți că întâi trebuie să înțelegi ce ai citit sau ce ai văzut și că abia după are sens să interpretezi vizual sau să scrii despre ceva. Oricum, nu întotdeuna e ok dacă ai umplut foaia, îmi plac lucrurile simple, clare, uneori reci, nu mă interesează să reproduc firul narativ. Totul depinde, oricum, de client și de ce anume își dorește, e foarte important aspectul ăsta pentru mine.

2. A privi e mai mult o activitate, implică un proces, poate niște concluzii. În plus, cred că poți să privești retroactiv, după ce ai văzut, dacă ți-a rămas în minte. Nu am șocuri vizuale. Mă impresionează diverse lucruri, dar nu mă șochează. Mă impresionează execuțiile filmate, de exemplu. Cred că intenția de a publica astfel de imagini poate fi un subiect de analiză, însă, mai mult decât imaginile în sine.

Cornelius Drăgan 

1. Îmi aduc aminte că într-un anumit context (cel mai probabil la un workshop în Iași ), am reţinut urmatoarea frază: „Scopul fotografiei nu este de a schimba subiectul, ci ca subiectul să îl schimbe pe fotograf”. Într-adevăr, anumite fotografii captate de-a lungul  timpului au avut un impact emoţional puternic asupra mea, lucru care a dus la demararea unui proces de creaţie, finalizat cu brio sau nu, într-un poem sau un alt tip de creaţie literară. Omul este unic și tind să cred că această particularitate are un impact major asupra felului în care fiecare se raportează la vizual. Altfel spus, eu mă raportez la vizual în funcție de felul meu de a fi – de rerum natura –, în funcție de propria-mi sensibilitate. Având drept hobby fotografia, m-am aplecat foarte mult spre arta fotografică, iar trecerea spre acest domeniu mi-a fost înlesnită de pasiunea pentru literatură. Sunt un poet pasionat și de fotografie. De altfel, cred că aceste două pasiuni se îmbină foarte bine. Fotografiatul îmi dă o stare de „bine”, mă eliberează, mă scoate din acest cotidian atât de blamat. Cu ochiul fotografic văd altfel locurile care altminteri ar fi atât de comune. Când îmbrac haina scriitorului, scanarea devine de alt tip. Poetul prezintă un anumit fel de sensibilitate; la fel și în cazul fotografului axat pe arta fotografică. Da, un poet are cu siguranță o viziune/un feeling diferit comparativ cu ceilalți oameni. Aceeași cazuistică o întâlnim și în cazul fotografului.

2. Nu am o definiție a trăirilor și, implicit, nu pot explica foarte clar lucrurile care mă determină să scriu/fotografiez. Pur și simplu le simt. Consider că există o deosebire între aceste domenii. Dacă scrisul vine din zona intimă/internă (de cele mai multe ori), fotografia vine din zona exterioară – în general sunt pasionat de a surprinde prin portrete expresivitatea chipurilor umane. Scrisul este o eliberare – sau, cel puţin, eu așa îl percep. Dar aș putea să completez: e ca o voce interioară care vine când vrea la suprafață și doar atunci când dorește să se facă auzită. În fotografie mă pot juca în voie, e un modus vivendi și nu simt decât o bucurie imensă. În timp ce poezia e o naștere grea, dar deosebită, în urma căreia simt că mă eliberez și de care nu m-aș putea despărți vreodată, fotografia e o copilărie. Așa o percep. Cine nu mai vrea să mai copilărească mare fiind? Care e procesul de prelucrare a realității pentru ca ea să devină imagine textuală? Nu mi-l pot explica limpede. O imagine îmi dă efectiv o stare, îmi generează un sentiment și abia apoi acesta, filtrat în interior, se poate transpune în text.

3. A privi înseamnă a vedea doar obiectul/obiectele, imediata lor apropiere, pe când a vedea – să te raportezi la profunzime. Port cu mine o imagine care a avut (și are) un impact deosebit asupra mea. E destul de recentă și mi s-a imprimat definitiv în memorie, nu poate fi ștearsă. S-a întâmplat atunci când am luat-o pe mama de la morgă. Ultima imagine. Lovitura în gât. Și nu ți-o povestesc pentru a te sensibiliza, ci ca să-ți răspund sincer la ce m-ai întrebat. Am coborât la morga spitalului după mama. Am bătut la ușă și am așteptat. Era, trebuie să spun că și acesta e un factor, un miros fetid, greu, care mă făcea să respir în reprize. M-am lipit de perete în speranța că astfel nu o să văd ce este în spatele domnului care urma să apară. În cadrul ușii a apărut un domn care ne-a spus ce pași avem de urmat. Prin ușa întredeschisă, undeva în spatele camerei, am văzut-o pe mama. Stătea pe un pat, cu prosopul pe ochi, cu o mână pe piept. Puloverul ei alb era deasupra pieptului. Apoi am zărit sânul mamei. Alb. Imaginea m-a blocat. Era ceva la care nu mă gândisem niciodată, era o imagine pe care nu mi-aș fi dorit-o, dar care era acum realitate.

Paul Simula

1. Pe marginea unei imagini se poate specula, cred eu, profund. Te întrebi unde e făcută fotografia, dacă e doar ceva ce se vrea a arăta bine, dacă e figurativă cauți emoții, poate empatizezi, implicit îi scrii povestea. Depinde foarte mult de cât de tare ești dispus să îți manipulezi cititorul/privitorul sau pe tine însuți. Luați de pildă romanul lui Sebald, Austelitz. De la titlu până la ilustrații începi să ai dubii, să faci asocieri care ulterior se pot dovedi eronate. Trebuie să te comporți (că tot veni vorba) sensibil. Sensibil cu tine, cu orice fel de concluzie, sensibil chiar cu privitul. Sensibil – cum grano salis. Cât despre dioptrii, nu cred că e vorba de o diferență între priviri, cât de una la nivelul răbdării de a vedea ceva. E ca la pescuit. Arunci ochiul și poate trage fundalul, prim plan-ul sau nimerești între contre-jour și obscuritate. Sunt n variante de a vedea „corect” și tot n variante de a privi (deloc contemplativ) ceva ce nu e important.

2. Uneori „scrisul” se declanșează din confort. Stau bine pe scaun, am citit ceva ce mi-a stârnit o idee paralelă, se aglutinează poate la ceva ce deja voiam să dezvolt. Alteori mă găsesc în mijlocul unor evenimente aglomerate. Asta mai mereu mă face să vreau să fiu atent la ceva. Un ceva nu prea complex, poate nu mecanismul nebulos din spatele mulțimii (animată sau nu), ci un „obiect”, un cuvânt, un detaliu care pare că poate căpăta o formă interesantă. Asta cred că se aplică în ambele cazuri la fel de bine. E minunat să poți divaga. Să te abați de la șirul „obișnuit”. Nu e vorba de a recurge la imponderabilitate sau vid, ci de a găsi ce e cumulat și dinamic, dar întârziat. Poza în sine întârzie acțiunea la infinit, la fel poate face și scriitura, ori asta mi se pare (generalizând tot ceea ce mie îmi place în fotografie/literatură) că e meșteșug și artă.

3. Oricine poate vedea și pentru asta trebuie să vrei să privești. Probabil ăsta o să fie cel mai facil răspuns. A vedea îmi pare semantic mult mai puternic și mai clar. „Vede în spatele aparenței” sună mai omenesc decât „privește…”. Mai omenesc adică mai puțin prețios. A vedea înseamnă a stabili coordonatele unui punct pe care îl cauți, în timp ce a privi parcă mie îmi lasă senzația de căutare (activă). Am privit cum într-o intersecție două mașini s-au ciocnit ușor, dar am văzut de sub straturile gecii cum în aceiași intersecție un om la bustul gol cânta într-un scaun cu rotile. Cântecul ăla e ceva ce poți povesti, făcând poate abstracție de goliciune, păcălind pe cineva, ascunzându-i în scris multe realități: mașina roșie, mașina argintie, pielea lui murdară, în timp ce în fotografie o să fie cântecul pe care nu-l vor putea auzi și restul detaliilor (materiale) pe care nu le vei putea ascunde.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *