Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Despre psihanaliza jungiană cu Anthony Stevens

Despre viața lui Carl Gustav Jung s-a scris destul (vezi, de exemplu, impresionanta biografie semnată de Deirdre Bair și apărută la noi în 2011 la Editura Trei). De asemenea, și despre psihanaliza jungiană s-a scris mult și bine (vezi volumele unor discipoli devotați ca Jolande Jacobi sau Aniela Jaffe; despre volumul lui Gerhard Wehr, alt pasionat de Jung, am scris la Bookaholic). Citeşte tot articolul

Trenul amintirilor: ”Prima dată”, ultimul volum al seriei, coordonat de Laura Albulescu și Andra Matzal

Am tot auzit vorbindu-se despre colecția Prima dată de la Editura Art și am tot văzut cărțile pe rafturile librăriilor. Ba chiar am și cumpărat câteva volume (Primii mei blugi, Primul meu fum și Primul meu porno) cadou pentru câțiva prieteni. Însă acum a fost prima dată (puțin amuzant, nu?) când am citit un volum din această colecție. Și, nu știu cum s-a întâmplat, dar am ajuns direct la ultimul volum publicat. O întâmplare pe care o numesc acum fericită pentru că mi-a deschis apetitul pentru colecția Prima dată - care a luat și premiul pentru cea mai bună colecție la Gala Bun de Tipar în 2012 - așa cum mă îndoiesc că ar fi făcut-o unul dintre celelalte volume.  Citeşte tot articolul

Imaginaţia şi visul, de la salvare la distrugere. Eric-Emmanuel Schmitt, „Visătoarea din Ostende”

Întotdeauna l-am resimţit pe Eric-Emmanuel Schmitt ca fiind un scriitor ce excelează în proza scurtă, chiar şi citindu-i romanele, le vedeam tot ca pe nişte nuvele mai dezvoltate. Acum, în Visătoarea din Ostende (Editura Humanitas fiction 2013), acest volum de povestiri scurte, în număr de cinci, poate chiar cel mai bun volum al lui Schmitt, am văzut o coerenţă de roman: deşi nu au nicio legătură între ele, personajele din cele cinci povestiri par a viețui în același spațiu, fac parte dintr-un fel de hiperrealitate în care lumea capătă sens prin forţa imaginaţiei. Iubirile, locurile, gesturile sunt filtrate de o sensibilitate ce are de-a face cu o trăire literară, artistică (până şi sosirea într-un nou oraş este asociată cu un nou cuvânt). De o bogăţie interioară vibrantă, care nu are nimic de-a face cu exteriorul, personajele lui Schmitt sunt, de cele mai multe ori, captive într-o existență ternă, stârnind milă. Ele se salvează sau se pierd prin imaginație, care se dovedește a avea o forță mult mai mare decât simpla rătăcire printre amintiri. Citeşte tot articolul

Despre obsedantul deceniu, prin ochii unui copil. Mircea Diaconu, „La noi, când vine iarna”

Publicat într-o primă ediţie în 1980, La noi, când vine iarna, un excelent roman despre copilărie, al lui Mircea Diaconu, apare într-o ediţie revăzută în 2013, la Editura Polirom. Un roman savuros, unul dintre puţinele romane bune ale copilăriei, scrise în ultimii douăzeci de ani, care au fost mai degrabă interesaţi în explorarea altor teme în scris, de recuperare într-o modalitate adesea furioasă a unor subiecte înainte tabu, La noi, când vine iarna îl dezvăluie pe Mircea Diaconu într-o ipostază nouă, de scriitor talentat şi sensibil, de bun portretist care reuşeşte să surprindă o lume demult apusă, o lume tragică, de „tristă amintire” – obsedantul deceniu. Citeşte tot articolul

Napoleon Hill și secretele succesului

Napoleon Hill este o celebritate a secolului al XX-lea. Prin textele sale, lucru probabil deja cunoscut, a creat un adevărat trend, cel al literaturii motivaționale. Diversă, apreciată și ignorată în aceeași măsură, literatura motivațională este, cred, un gen care aparține exclusiv societății capitaliste. Marile corporații, în prezent, plătesc foarte bine autorii pricepuți la acest gen de literatură pentru a scrie broșuri sau cărți pentru angajații lor. Într-adevăr, este vorba, în acest caz, și de o formă de manipulare, o încercare de „a construi” angajatul model, obedient și eficient. Dincolo de acest aspect, în domeniul psihologiei motivaționale, acest tip de discurs are, de cele mai multe ori, efecte benefice, în măsura în care se urmărește armonizarea diferitelor aspecte ale ființei umane (un proces numit de Jung individuație). Citeşte tot articolul

”Best of: Proza scurtă a anilor 2000”

Din fericire, sfârșitul anului trecut a (re)pus în discuție proza scurtă, atât la nivel conceptual, cât și concret, din punct de vedere al producției, promovării, vânzării, publicului etc. Proza scurtă a fost scoasă din sertar, ștearsă de praf și pusă pe masa cititorilor, atât pe plan mondial (prin Nobelul lui Alice Munro și prin apariția multor cărți bune), cât și pe plan local, prin inițiativa scriitorului și criticului literar Marius Chivu de a mixa cele mai bune povestiri românești (în opinia lui) într-o piesă inedită: Best of: Proza scurtă a anilor 2000 (Editura Polirom, 2013).  Citeşte tot articolul

Jocul de smarald de Ioan Petru Culianu – Despre magie, eros și crime în Florența renascentistă

În anul 1987, Ioan Petru Culianu și logodnica sa, H.S. Wiesner, scriu un roman istorico-detectivistic, pe modelul lui Umberto Eco. Trama din Jocul de smarald, căci acesta este titlul romanului, nu este plasată, ca în romanul lui Eco Numele trandafirului, în întunecata perioadă a Evului Mediu, ci în mai luminoasa epocă a Renașterii florentine. De asemenea, nu este mai puțin doct decât Numele Trandafirului, și asta numai dacă luăm în considerare faptul că I.P. Culianu este un expert în Renașterea italiană, despre care a și scris destule în volumul Eros și magie în Renaștere. 1484. Ei bine, Jocul de smarald are foarte multe în comun cu acest volum despre Renaștere. Citeşte tot articolul

Margaret Atwood despre rolul scriitorului în societate – “Negocierea cu moartea: un scriitor despre scriitură”

Nobelul pentru literatură, în 2013, a fost decernat scriitoarei de origine canadiană Alice Munro. La fel de bine l-ar fi putut obține o altă romancieră canadiană, la fel de bună, Margaret Atwood, autoare a unor romane ca The Blind Assasin, Cat's Eye, Alias Grace sau Oryx and Crake, unele din ele traduse și în română. În română a fost tradusă, de altfel, și o altă carte a acestei autoare, o carte despre arta scrisului, despre viața printre cărți și, în ultimă instanță, despre ce înseamnă să fii scriitor, să-ți asumi acest statut care, de-a lungul anilor, a fost privit în fel și chip, atitudinile oscilând între admirație și dispreț. E vorba despre volumul Negotating with the Dead – A Writer on Writing, titlu tradus la noi Negocierea cu moartea: un scriitor despre scriitură (Tritonic, București, 2007). Citeşte tot articolul

Liniștea de dinaintea furtunii: ”Grădina de ciment”, de Ian McEwan – o carte stranie, șocantă, excelentă

Scriu câteva rânduri despre romanul de debut al lui Ian McEwan, Grădina de ciment (Editura Polirom, ediția a doua, 2009, traducere de Dan Croitoru), mânată de dorința de a vă împărtăși bucuria descoperirii unei cărți excelente, șocante și stranii în același timp. Cu regretul că nu am ajuns mai devreme la volumul acesta al scriitorului britanic (deși, dacă stau bine să mă gândesc, poate că e mai bine așa).  Citeşte tot articolul

“Gully Foyle is my name” – The Stars My Destination de Alfred Bester

He was one hundred and seventy days dying and not yet dead...  Așa începe Alfred Bester povestea lui Gully Foyle, acest Conte de Monte Cristo al science fiction-ului, un personaj la prima vedere banal, diferit de toți ceilalți oameni din lume prin simplul fapt că este sigurul supraviețuitor de pe Nomad, o navă eșuată care plutește în spațiu după ce a fost aproape complet distrusă într-un atac. Gully Foyle trăiește de câteva luni din ultimele rații rămase după moartea echipajului, încercând să counsume cât mai puțin oxigen, să bea cât mai puțină apă și să nu o ia razna. Citeşte tot articolul

După dragoste. Ceva dark, din Japonia – Cronica zeiței de Natsuo Kirino

Pentru un cititor din afara Japoniei, Cronica zeiței de Natsuo Kirino (trad. din limba japoneză și note de Florentina Toma. Editura Polirom, 2013) apare ca o piesă greu de integrat. Nu e doar faptul că subiectul cărții reciclează un episod mitologic al unei culturi îndepărtate, și anume istoria damnată a unei perechi de zei fondatori, Izanami și Izanaki, ci întregul aer al cărții. E ceva tulbure, nefamiliar, sumbru, apăsător și încordat de la un capăt la altul în fiecare crîmpei de poveste care își face loc în paginile Cronicii. Totul se întîmplă pe teritoriul întunericului, pentru că zeița la care face trimitere titlul cărții este Izanami, cea care stăpînește peste tărîmul umbrelor, limb în care sfîrșesc toți cei care mor neîmpăcați cu ceva din viața lor. Citeşte tot articolul

”Hoțul de umbre”, de Marc Levy – o poveste îndulcită despre viață, dragoste și altele

Marc Levy este un alt tip arătos, de origine franceză, care are priză la public. Imposibil să nu fi auzit măcar o dată despre el, alături de titlul de cel mai bine vândut - asta pentru că romanele lui au făcut înconjurul lumii, fiind traduse în 41 de limbi și publicate în peste 20 de milioane de exemplare. Este băgat, fără doar și poate, în categoria de scriitori comerciali a.k.a scriitori care nu mor de foame (dimpotrivă!).  Citeşte tot articolul

The Girl with the Dragon Tattoo – cartea și filmul

Ne plângem de multe ori că o mulțime de autori buni rămân anonimi. Și nu-i departe de adevăr – dar la fel de adevărat este că, alteori, celebritatea unei cărți sau a unui autor e tocmai ceea ce stă între acesta și cititori. Gândiți-vă numai la Eat, Pray, Love – de care am fugit din cauza unui film prost, care ne-a creat impresia ca romanul nu e nimic mai mult decat literatură de gagici visătoare. The Girl with the Dragon Tatoo a fost – cel puțin pentru mine - un astfel de exemplu. Nu pentru că aș fugi de Stieg Larsson (cred ca ar fi de-a dreptul ipocrit din partea cuiva care citește atâta science fiction și literatură YA ca mine), ci pentru că, la un moment dat, numai despre asta se vorbea. Două săptămâni de vacanță și nevoia sinceră de a citi ceva entertaining, fără prea mari profunzimi (de parcă în general citești numai Dostoievski, haha, râde gnomul iubitor de vampiri din interiorul meu), m-au convins să dau o șansă primului volum din trilogia Milennium. Citeşte tot articolul

The Girl Who Played with Fire – cartea și filmul

Pentru că primul volum al seriei Milennium a fost un joyride destul de distractiv, și pentru că din principiu îmi plac seriile (mă scutesc pentru ceva vreme de efortul de-a alege ce vreau să citesc mai departe), am continuat povestea lui Lisbeth Salander. Eram sigură că Larsson o să mă pună în fața unui nou mister palpitant de rezolvat, iar după primele pagini, scrise din perspectiva unei fetițe de 13 ani legate de un pat, înfruntând privirile unui individ despre care ai putea să juri că e un pedofil sau vreun criminal în serie, mă temeam că o să ne conducă și mai jos decât în cazul familiei Vanger pe scara mizeriilor umane – la urma urmei, seria stă sub semnul bărbaților care urăsc femeile. Dar m-am înșelat. The Girl Who Played with Fire este centrată în întregime pe Lisbeth Salander și pe misterele ei. Citeşte tot articolul