Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Revolutionay Road, cartea şi filmul – despre moartea pasiunii, la propriu

Mi-e imposibil să vă spun că Revolutionary Road mi-a plăcut, deşi e o carte bună. De altfel, cred că e genul de carte despre care chiar nu ai cum să spui că ţi-a plăcut. E o experienţă dureroasă, o lectură care te lasă cu un gust amar, complet îngrozit de perspectiva unei relaţii pe termen lung şi care, în general, îţi dărâmă toate iluziile pe care ţi le-ai făcut vreodată cum că voi doi o să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Citeşte tot articolul

„Conştiinţa lui Zeno” şi eşecul psihanalizei

 În 1923, după eşecul avut cu alte două romane – O viaţă (1892) şi Senilitate (1898) –, Italo Svevo, pseudonimul lui Ettore Schmitz, publică Conştiinţa lui Zeno. Critica, în cel mai bun caz, a ignorat acest roman, „o curiozitate antiliterară”, după cum s-a exprimat unul dintre puţinii critici care au scris despre această carte. Romanul, ce e drept, conţine şi lucruri îndoielnice: personajele masculine, nişte pierde-vară care duc un trai îndestulat, sunt pline de vicii – nu reuşesc, de exemplu, să se lase de fumat şi îşi înşeală nevestele. Singurul care a întâmpinat cu entuziasm apariţia acestei cărţi a fost James Joyce, de altfel profesorul lui Italo Svevo, în perioada în care Joyce a predat engleză la şcoala Berlitz din Triest. Descurajat, Svevo nu ezita a-i scrie acestuia despre eşecul romanului în Italia. Iată ce îl sfătuia scriitorul irlandez pe fostul său elev într-o scrisoare din 1924: Citeşte tot articolul

Ţinutul magic al lui Alain-Fournier – Cărarea pierdută

Alain-Fournier este cunoscut pentru un singur roman, Le Grand Meaulnes, tradus în română cu titlul Cărarea pierdută, printre ai cărui admiratori declaraţi s-a numărat şi Mihail Sebastian. Romanul a apărut în 1913, cu un an înaintea dispariţiei autorului, la numai 28 de ani, în vâltoarea Primului Război Mondial. În spatele poveştii din carte se ascunde o întâmplare adevărată. În 1905, tânărul Fournier o întâlneşte la Paris pe Yvonne Quiévrecourt, o tânără de care se îndrăgosteşte fulgerător. Yvonne, însă, era logodită. O va reîntâlni peste opt ani, când aceasta era deja mamă a doi copii. Acea întâlnire din tinereţe a fost una marcantă pentru Alain Fournier, inspirându-i idila dintre Meaulnes şi Yvone de Galais din Cărarea pierdută. Citeşte tot articolul


Gogol şi ale sale „Suflete moarte”

Publicat în 1842, Suflete moarte, romanul lui Nikolai Vasilievici Gogol, a impresionat intelectualitatea mijlocului de veac XIX, în special pe cea liberală. Mai târziu, după cum remarcă Nabokov în Cursurile de literatură rusă (Ed. Thalia, Bucureşti, 2006), vor fi impresionaţi – nici mai mult, nici mai puţin – şi „criticii ruşi cu vederi socialiste”. Din păcate, Gogol a terminat doar primul volum al acestui roman subintitulat poem. La cel de-al doilea volum, prozatorul a început să lucreze după 1840 şi l-a terminat, se pare, într-o primă variantă în 1845 – zadarnic efort, din moment ce însuşi autorul, în acelaşi an, şi-a încredinţat manuscrisul flăcărilor. În 1848, în cele din urmă, cea de-a doua variantă este finalizată, urmând să apară în 1851. Nici această a doua versiune nu a avut o soartă diferită de prima, fiind, la rându-i, transformată în scrum. Citeşte tot articolul

Irvine Welsh, Davaiștii – sex, droguri și muzică benga

Davaiștii (cei care consumă dava, adică heroină) este al treilea roman al lui Irvine Welsh din seria Trainspotting, și primul în cronologia poveștii. Mai întâi a fost Trainspotting, în '93, cu filmul lui Boyle în '96. A urmat Porno, în 2002, o continuare a poveștii din Trainspotting, 10 ani mai târziu, când gașca se regrupează, hotărâtă să lase în urmă neînțelegerile, și, cu mintea ceva mai limpede (ne-mai băgându-și în venă, ci rezumându-se la a trage cocaină pe nas), decid să intre în industria filmului porno. Citeşte tot articolul

Dandysmul, un fenomen fascinant – Barbey d’Aurevilly și Adriana Babeți

În 1995, Adriana Babeţi, cunoscuta eseistă şi scriitoare timişoreană, profesoară de literatură comparată la Universitatea de Vest, a publicat, în traducere românească, la Editura Polirom, sub titlul Dandysmul, două texte semnate de Barbey d’Aurevilly, Despre dandysm şi despre George Brummell şi Un precursor al dandysmului, pe care le-a însoţit de un studiu introductiv consistent, Dandy Ltd., dar şi de o – la fel de substanţială – addenda (aproape jumătate din paginile volumului), care adună şi alte texte sine qua non din bibliografia dandysmului (printre autori se numără Thomas Carlyle, Charles Baudelaire, Huysmans, Oscar Wilde, Marcel Proust, Albert Camus, Roland Barthes, Giuseppe Scaraffia ş.a.). În 2004, rod al unor ample cercetări de istorie literară şi culturală începute cu acest volum, Adriana Babeţi va reveni cu Dandysmul. O istorie, o carte nu numai obligatorie pentru bibliografia şi istoria fenomenului, dar şi fermecătoare. Citeşte tot articolul

„Memoriile lui Hadrian” sau istoria altfel – Marguerite Yourcenar

„Să refaci dinlăuntru ceea ce arheologii secolului al XIX-lea au făcut din afară.” Marguerite Yourcenar, Carnet de note la Memoriile lui Hadrian Romanul Memoriile lui Hadrian, deşi publicat în 1951, a fost conceput, după cum recunoaşte autoarea, Marguerite Yourcenar, în Carnetul de note la acest roman, între 1924 şi 1929. Între 1934 şi 1937 proiectul acestui roman a fost reluat şi abandonat de mai multe ori. Din nou, între 1937 şi 1939, proiectul a fost abandonat. De fapt, de-abia din 1948 proiectul acestei cărţi va fi reluat cu adevărat. Deşi Memoriile lui Hadrian are la bază o temeinică cunoaştere a lumii greco-romane, ceea ce impresionează nu este deloc atmosfera istorică – bine reconstituită, de altfel –, ci umanul degajat de protagonist, de împăratul Hadrian, un uman universal valabil şi nu caracteristic doar unei anume perioade istorice. Inteligent, empatic, atent la cei din jurul său, atent la el însuşi, perseverent în efortul său de autodisciplinare emoţională şi intelectuală, Hadrian, aşa cum îl înfăţişează Marguerite Yourcenar, constituie un adevărat model paideic. Citeşte tot articolul

Reflecţiile despre poezie ale lui Alexandru Muşina

Debutat – alături de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin – în volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982, reeditat în formatul original în 2011, la Editura Tracus Arte), poetul, eseistul şi – mai nou (prin romanul Nepotul lui Dracula, Editura Aula, 2012) – prozatorul optzecist Alexandru Muşina şi-a adunat în 2008 textele sale teoretice despre poezie în volumul Poezia: teze, ipoteze, explorări, publicat la propria-i editură, Editura Aula. Absolvent al Filologiei bucureştene ca şi Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Traian T. Coşovei şi alţi colegi generaţionişti – alături de care frecventa, în anii ’80, Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu –, stabilit ulterior la Braşov (unde este profesor universitar), Alexandru Muşina este unul dintre poeţii optzecişti de prim-plan şi un bun cunoscător de poezie şi teoretician al ei. Citeşte tot articolul

Despre mase şi cultură în „Orbirea” de Elias Canetti

Elias Canetti avea numai 26 de ani când, în 1931, a terminat Orbirea, unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea. Publicat în 1935, la intervenţia lui Stefan Zweig, romanul a trecut neobservat. Reeditarea din 1946 nu a schimbat cu nimic lucrurile. De-abia în 1963, după traducerea romanului în engleză şi franceză, Orbirea se va bucura de recunoaşterea meritată. Romanul lui Canetti a fost şi este perceput în notă alegorică, şi pe bună dreptate. El, însă, îşi trage seva şi din realitatea vremii. Între 1914 şi 1918 are loc prima conflagraţie mondială, cea care a pecetluit moartea unei epoci. În 1927, Palatul de Justiţie din Viena este incendiat. În 1933, studenţii şi naţional-socialiştii ard în Piaţa Operei din Berlin cărţile „rău famate”, un alt „moment al focului” care prevestea arderea de mai târziu a fiinţelor umane. Focul ocupă, de altfel, un loc aparte în textele lui Canetti. Nu întâmplător Orbirea se termină cu un incendiu, un final apocaliptic în care dispar deopotrivă omul şi cartea – un roman premonitoriu, în care nebunia ocupă un loc de seamă. Citeşte tot articolul

Estetica decăderii. Pascal Bruckner, „Casa îngerilor”

Ştiţi de cât de puţin e nevoie pentru a decădea şi a-ţi pierde statutul pe care îl consideri cât de cât sigur? Nu luni, nu ani, ci doar câteva zile. Ne uităm la cerşetorii de pe străzi şi poate ne imaginăm că au ajuns acolo în urma unui lung proces de pierdere a legăturii cu sistemul social în care trăim. Dar nu, dacă nu te naşti în asemenea condiţii, poţi totuşi oricând, într-un complex de împrejurări nefericite, să ajungi pe stradă. Şi picătura care umple paharul este nu neapărat o situaţie financiară deplorabilă, cât mai degrabă ajungerea în acel punct în care nu îţi mai pasă de propria persoană. Despre aceste aspecte vorbeşte, în ultimul său roman, Casa îngerilor, Pascal Bruckner (la lansarea căreia, în România, a participat şi autorul – puteţi citi aici despre eveniment). Aşadar, să nu vă aşteptaţi la acel Bruckner din Luni de fiere, de pildă, căci în acest nou roman al său, focusul nu este pe problemele de cuplu sau din dragoste (şi cât de rare sunt astfel de romane!), ci pe o problemă cu o accentuată tentă socială: cerşetorii, mai exact cerşetorii Parisului. Citeşte tot articolul

La limita posibilului – Un diavol în paradis, de Henry Miller

După ce am citit "Tropicul Cancerului" și "Tropicul Capricornului" am știut că orice altă carte de Henry Miller mi-ar pica în mână aș devora-o. Și așa a fost. Felul incredibil al lui Miller de a povesti - simplu, inteligent, cu umor - m-a dat gata cu fiecare următoare carte: volumele trilogiei “Rastignirea trandafirie”, “Lumea sexului” (despre care am scris acum vreo doi ani în “Money Express”), iar de curând, “Un diavol în paradis”, una dintre cele mai noi cărți din seria de autor "Henry Miller", de la Polirom. Citeşte tot articolul


Avangarda românească în scrisori

Epistolarul avangardist, volum apărut în 2012 la Editura Tracus Arte, cuprinde 278 de scrisori, telegrame, cărţi poştale, toate adresate lui Geo Bogza în anii ’30 ai secolului trecut. Expeditorii sunt personaje cu nume rezonante în avangarda românească: Stephan Roll, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Victor Brauner. Întrebarea firească ar fi: de ce unicul destinatar este Geo Bogza? Mădălina Lascu, îngrijitoarea ediţiei, nu se află la prima tentativă de acest gen. În 2011 a publicat la Editura Hasefer din Bucureşti un alt volum epistolar, Blecher mai puţin cunoscut, volum care cuprinde, printre altele, şi corespondenţa lui Max Blecher cu Geo Bogza. Nu-i de mirare, aşadar, că în Epistolar avangardist îl avem pe Geo Bogza unic destinatar, în măsura în care cercetările anterioare în arhivele Bibliotecii Academiei Române ale Mădălinei Lascu l-au vizat şi pe Geo Bogza. Interesante ar fi, de asemenea, pentru istoria avangardei literare şi artistice de la noi, şi scrisorile trimise de autorul Jurnalului de sex amicilor săi avangardiști  scrisori ale căror replici, mai mult sau mai puţin inspirate, se regăsesc, în mare parte, în acest Epistolar. Citeşte tot articolul

Dumnezeu explicat într-o cursă de taxi – de citit în taxi (sau în autobuz, metrou, acasă)

Dacă eşti un bookaholic înrăit, probabil că nu ratezi nici un moment pentru a citi – de ce să pierzi două ore pe zi, dus-întors, în transportul în comun, aşteptând enervat să treci de stopul ăsta, apoi de următorul, şi tot aşa, când ai putea să mai citeşti vreo douăzeci de pagini dintr-o carte? Recunosc că eu aşa fac, sunt acel gen care citeşte chiar dacă am loc în autobuz sau nu, dacă am de ce bară să mă ţin sau nu (da, ştiu, poate că e cam enervant pentru alţii). Evident, nu citesc cărţi de filosofie, dar o carte de beletristică mă relaxează întotdeauna în miniexcursia pe care o fac zilnic din cartierul meu până în centru. Recent, mi-a atras atenţia un titlu, care părea parcă destinat acestui tip de cititor: Dumnezeu explicat într-o cursă de taxi, de Paul Arden (cu ilustraţii de Mark Buckingham), apărut la Editura Art, în 2012. Citeşte tot articolul