Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Joaca de-a literatura în „Iubita locotenentului francez” de John Fowles

„Un singur lucru ne e comun tuturor: dorim să creăm lumi la fel de reale, dar altfel, ca lumea care există”. (John Fowles, Iubita locotenentului francez) The French Lieutenant’s Woman/ Iubita locotenentului francez, romanul din 1969 al lui John Fowles nu surprinde, poate, în aceeaşi măsură ca The Magus/ Magicianul, roman scris în 1966, însă are, la rândul lui, o alură experimentală mai mult decât evidentă. La o primă vedere, Iubita locotenentului francez poate părea un roman de iubire plasat la mijlocul secolului al XIX-lea, în plină epocă victoriană. Ar putea fi perceput şi ca o replică la romanele scrise în acea perioadă, care au impus o anumită imagine – de cele mai multe ori idealizată – a epocii victoriene, aşa cum au făcut-o, de exemplu, romanele lui Charles Dickens. Citeşte tot articolul

Visul lui Stephen W. Hawking

Stephen W. Hawking este, în prezent, unul dintre cei mai în vogă fizicieni ai lumii. Volumele sale de popularizare a ideilor din fizică, A Brief History of Time (1988), The Universe in a Nutshell (2001) sau A Briefer History of Time (2005), au devenit bestsellere vândute în întreaga lume, lansând astfel un gen literar în care s-au afirmat mai apoi şi alţi fizicieni, precum Brian Green. Unii, maliţioşi, ar spune că succesul lui Hawking s-ar datora unui factor care nu are nimic de-a face cu fizica, şi anume boala de care acesta suferă încă din tinereţe: scleroza laterală amiotrofică (maladia neuronilor motori). Citeşte tot articolul

Geniu şi monstruozitate în „Parfumul” de Patrick Süskind

 Parfumul, romanul lui Patrick Süskind, apărut în 1985 în Elveţia, apoi în 1986 în Franţa, este povestea unei anomalii, aceea a unei hipersensibilităţi olfactive, totul  fiind redat din această perspectivă. Anomalia îi aparţine lui Jean-Baptiste Grenouille, care s-a născut cu un simţ supranatural al mirosului. În schimb, trupul lui Grenouille nu are niciun fel de miros. Astfel, într-o Franţă de secol XVIII, plină de miresme şi duhori dintre cele mai felurite, Grenouille, prin lipsa lui de miros, pare un monstru. Povestea vieţii lui – subiectul romanului semnat de Süskind – constă în încercarea de a obţine un miros pentru sine, un miros aparte prin care să se facă iubit de către cei din jur. Citeşte tot articolul

La Porțile Percepției, Huxley ne arată Raiul și Iadul halucinogenelor sau despre Cugetul-Fără-Limite

"La porțile percepției" e o carte cult din multe puncte de vedere. Pe lângă faptul că Doors nu s-ar fi numit Doors dacă Huxley n-ar fi scris "The Doors of Perception" care l-a impresionat, din motive lesne de înțeles, pe Jim Morisson, cartea asta apare în orice discuție ceva mai intelectuală despre droguri fie doar cu titlul, fie, mai rar, și cu conținutul. Acum, că s-a tradus și în română la Polirom, împreună cu eseul Raiul și Iadul, nu mai avem scuză că doar am auzit de ea și n-am citit-o. Citeşte tot articolul

În vizorul Securităţii. Jan Willem Bos, „Suspect. Dosarul meu de la Securitate”

Au trecut peste douăzeci de ani de la căderea comunismului şi încă mai sunt multe de aflat, de discutat, de înţeles. Ca să nu mai vorbim despre faptul că un adevărat proces al comunismului (aşa cum se întâmplă după înlăturarea unui sistem opresiv, abuziv) încă îşi mai aşteaptă rândul şi, dacă e să fim realişti, probabil că e puţin cam târziu. Şi cu toate acestea, încă mai ies din ruine semne ale vechiului regim, încă mai apar suprize în legătură cu diverse personaje ale vieţii politice şi nu numai. Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de perioada comunistă la noi este activitatea Securităţii, acel organ de control ce oferea iluzia omniprezenţei. Din când în când, mai răsare câte un dosar de informator al unei personalităţi pe care nu ne-o închipuiam făcând acest pact, se face puţină vâlvă, apoi totul se linişteşte (suntem un popor iertător, după cum spune, pe jumătate glumind, Jan Willem Bos). Ipocrizia este poate trăsătura cea mai pregnantă atunci când se vorbeşte despre condamnarea comunismului, căci tocmai persoanele care sunt cele mai „vocale” sunt, de fapt, cele cu un trecut incert, aşa că nu e surprinzătoare neîncrederea tot mai accentuată faţă de luările de poziţie împotriva vechiului regim. Citeşte tot articolul

Moldova copiilor din ”Kinderland”-ul Lilianei Corobca

Bookfest ne-a adus, precum vă spuneam acum ceva timp, un milion de cărți și câteva sute de lansări. Printre acestea, și ”Kinderland”-ul Lilianei Corobca. Care, surpriză, a fost bestseller-ul (deși nu prea știu ce înseamnă asta în cifre) Editurii Cartea Românească. Am citit cartea autoarei moldovene înainte de lansarea ei de duminică, 2 iunie, de la Bookfest. Mi-a plăcut. Mult. Și o să vă spun și de ce, în rândurile ce urmează. Citeşte tot articolul

Robert Holdstock, Mitago

Mythago Wood de Robert Holdstock a primit în 1985 premiul World Fantasy for Best Novel, iar criticii îl plasează pe autor printre cei mai remarcabili adepţi şi succesori ai genului fantasy abordat de Tolkien. Citeşte tot articolul

Nu există povești fără sens / “Baudolino”, de Umberto Eco

Să citești o carte de Umberto Eco e un sport al minții extrem de provocator. “Baudolino”, apărut anul acesta în noua serie de la Polirom, “Esențial”, mi-a biciuit nervii așa cum nu a făcut-o până acum nici o altă carte. Și asta nu doar pentru că e amplă (are aproximativ 600 de pagini), ci și pentru că e plină ochi - ca toate cărțile lui Eco (“Pendulul lui Foucault”, “Numele trandafirului” etc.) - de termeni biblici, filozofici, de date istorice și denumiri ce țin de știință și istoria artei, de teorii ale conspirației, de referințe la ocultism. Citeşte tot articolul

Fotografia, mai mult decât point-and-shoot. Michael Freeman, „Manual de fotografie digitală”

Indiferent de direcţiile inovatoare pe care digitalul le-a adus în domeniul fotografiei, de la uşurinţa de manevrare până la oportunităţile de ajustare a imaginii, şi indiferent de cât de simplu a devenit să manevrăm rezultatele, întotdeauna fotografii profesionişti vă vor spune că nu contează nici aparatura (deşi nu ştiu cât de credibili pot fi ei, care lucrează cu aparatele din vârful gamei pro...) şi nici programul de editare. Şi Michael Freeman, în Manual de fotografie digitală, pune accentul în primul rând pe importanţa găsirii subiectului şi a viziunii proprii, aşa că dacă sunteţi la început în arta fotografică, dar şi dacă practicaţi deja fotografia, dar simţiţi că sunteţi într-un moment mai puţin inspirat, cartea lui Michael Freeman vă poate ajuta să vă (re)descoperiţi entuziasmul. Citeşte tot articolul

Presiunea lui „a face ce trebuie”. Zadie Smith, „Nord-Vest”

Cea mai frecventă descriere a romanului Nord-Vest de Zadie Smith pe care am întâlnit-o e că are o structură joyceană. O descriere care nu face neapărat un serviciu cărţii, sunt sigură că mulţi potenţiali cititori sunt descurajaţi de o astfel de caracterizare, amintindu-şi de dificultăţile întâmpinate la lectura lui Joyce. E drept, există la Zadie Smith un anume flux al conştiinţei, cu salturi în timp şi spaţiu, cu glisări bruşte de la o stare la alta, dar, dincolo de asta, există o anume structură a romanului, o anume coerenţă a limbajului care îl fac mult mai „friendly” la lectură decât bine-cunoscutul experiment literar al lui Joyce, în Ulysses sau în Finnegan’s Wake. Oricât de mult şi-ar fi dorit poate Zadie Smith să facă un roman de această factură, s-a îndepărtat de el tocmai prin rigoarea construcţiei care se observă, e adevărat, abia spre finalul cărţii. Cu atât mai departe de Joyce este Zadie Smith atunci când respectă convenţiile limbajului, care, la Joyce, sunt eliminate în acel flux al conştiinţei în care se amestecă amintirile, descrierile, dialogul etc. Citeşte tot articolul

Refugiul în poveste. Saša Stanišić, „Cum repară soldatul gramofonul”

Dacă la noi, anii ’90 au însemnat o schimbare de regim politic, în alte zone balcanice, acea perioadă a presupus o transformare şi mai dramatică, anume dezintegrarea teritorială, aşa cum s-a întâmplat în Iugoslavia. Despre ce a însemnat acest lucru, nu numai pe plan politic, economic, ci şi la nivel identitar vorbeşte Saša Stanišić în romanul Cum repară soldatul gramofonul (Polirom, 2007, în traducerea Gabriellei Eftimie). Nu este însă un roman neapărat istoric, miza lui nu este de a evoca, rece şi faptic, evenimentele, de multe ori dramatice, crude, prin care oamenii din fosta Iugoslavie au trecut, ci este o relatare emoţionantă, umană, caldă, din perspectiva unui copil, care vede cum lumea aşa cum o ştiuse până atunci se destramă. Citeşte tot articolul

Miruna și Arianna sau despre cărțile interactive pentru copii

Încep cu o mărturisire: nu am simțit niciodată nostalgie pentru jucăriile pe care le aveam când eram copil, pentru guma Turbo sau pentru televizoarele alb-negru. Sau, mai precis, nu în sensul strict de obiecte, ci doar în legătură cu experiențele personale legate de ele, cu amintirile legate de oameni dragi sau cu anumite momente. Înțeleg greu idolatria față de trecut și chiar nu cred că înainte era mai bine sau pe vremea mea lucrurile erau mai frumoase. Ba chiar erau ceva mai urâte, memoria subiectivă le înfrumusețează. Peste 30 de ani, copiii noștri, atunci maturi și la casa lor, se vor uita la tablete în muzeu și-și vor aminti de aplicațiile interactive de pe iPad-uri sau smartphone-uri cu aceeași nostalgie cu care ne amintim noi de Cireșarii. Citeşte tot articolul