Literatură străină

Descoperiți literatura străină!

Sunt atâtea cărți de literatură străină care merită descoperite! Din atâtea apariții, nu știi uneori ce să alegi, cum să faci selecția și cum să citești cele mai bune cărți scrise de autori străini contemporani sau clasici. Prin recomandările noastre, sperăm să vă facem mai ușoară alegerea și mai plăcută lectura.

Cronici de carte

Citim cărți scrise de autori străini, facem recomandări, vă spunem ce ne-a plăcut, ce nu și ce merită să lecturați. Citim cărți clasice sau contemporane de literatura străină, descoperim noi scriitori străini și luăm pulsul lumii literare de peste tot.

Autori străini

Sunt autori străini mari cărora le citim și recitim cărțile (cui nu-i place Julian Barnes, Haruki Murakami, Orhan Pamuk, Salman Rushdie și atâția alții?), ne întoarcem uneori la clasici, alteori găsim scriitori străini noi, abia traduși sau pe care îi citim în altă limbă. Ne interesează și viețile lor, obiceiurile de scris, sfaturile pe care le dau cititorilor sau altor autori, povești și întâmplări relevante. Găsiți aici și interviuri cu scriitori străini care ne-au vizitat sau cu care am discutat pe e-mail.

Noutăți și traduceri de carte străină

Suntem la curent cu ce se traduce la noi din literatura străină, cu noutățile editoriale, uneori comparăm traducerea cu originalul și alteori ne gândim ce-am mai vrea să vedem tradus pe rafturile noastre din cărțile străine nou apărute.

Tahar Ben Jelloun – Această orbitoare absenţă a luminii

Atunci când lumina te înconjoară, oriunde ai fi - izvorând din soare, dintr-un bec, filtrată printr-un geam sau prin frunzele unui copac sub care leneveşti, câteodată uiţi că ea există. Ben Jelloun reuşeşte, în romanul lui, să-ţi arate cum e să uiţi cum arată lumina, să ţi-o doreşti mai mult decât îţi doreşti să mănânci sau să-ţi stingi setea, chiar şi atunci când trăieşti numai cu pâine uscată şi apă. Citeşte tot articolul

Poveşti din Newfoundland – Știri de acasă de Anie Proulx

Dacă aveţi chef de o poveste cu ţinuturi nordice, atlantice, cu vânt rece şi mări agitate, recomand Ştiri de acasă (The Shipping News), de Annie Proulx, carte câştigătoare de Pulitzer şi alte premii şi foarte bine tradusă în româneşte de Ana Constantinescu. Se întâmplă în Newfoundland, un loc al apelor, umezelii şi putreziciunii, al vorbelor care circulă pe distanţe mari, distorsionate de vântul puternic, un loc al oamenilor care ştiu totul despre bărci, stânci şi aisberguri. Un loc al morţii pe mare. Citeşte tot articolul


Prizonierul cerului sau Barcelona întunecată a lui Zafon

Am avut întotdeauna în minte o altă Barcelona. Solară, artistică până în măduva oricărui zid, luminoasă și veselă, Barcelona mea nu avea mistere, cel puțin nu dintre cele întunecate. A lui Carlos Ruiz Zafon da. Un mister greu de pătruns aduce Prizonierul Cerului în bătrânul oraș într-un moment de cumpănă, când o lume se schimbă cu alta, după victoria lui Franco - agitații ani de la sfârșitul primei jumătăți a secolului 20, când Spania trece prin schimbări sociale și polituce majore. "The haunting of history is ever present in Barcelona," spune Ruiz Zafón. "I see cities as organisms, as living creatures. I'm haunted by the history of my city". Dar nu politica este fundamentul acestei cărți, până la urmă nici misterul care se rezolvă sau nu, ci prietenia. Da, este o carte despre prietenie. Dar și una despre istoria subterană sau una despre dragostea pentru cărți. Citeşte tot articolul

Berlinul sub norii trecutului şi ai prezentului

Deşi nu are nimic fantastic în construcţia lui, romanul lui Chloe Aridjis, Cartea norilor (2009, Prix du Premier Roman Étranger), este departe de a fi o simplă incursiune realistă în Berlinul de după căderea Zidului. Un oraş prins în ritmul înnebunitor al modernităţii, al adaptării la un prezent care încearcă să şteargă ultimele graniţe dintre Est şi Vest, Berlinul este şi un spaţiu încărcat de o istorie încă dureroasă: atracţia pentru latura sa tenebroasă este mai vie decât oricând, iar miturile urbane legate de nazism şi Hitler sunt deja parte a vieţii oraşului. Sunt mituri care, după cum e de aşteptat, lasă mai degrabă loc imaginaţiei să se dezvolte, astfel că organizarea de vizite în subteranele unde se presupune că s-ar fi aflat, cândva, popicăria Gestapoului, unde veneau să se relaxeze după ce torturau sau omorau pe cineva, nu are neapărat scopul de a reconstitui un fragment de trecut, cât mai degrabă de a colora rutina unui oraş ce pare uneori prea uniform. Citeşte tot articolul

Holocaustul în benzi desenate – Maus

Poate cea mai cunoscută bandă desenată cu subiect istoric din întreaga lume este Maus. Povestea unui supravieţuitor, de Art Spiegelman, recent tradusă şi în limba română. Romanul a apărut, iniţial, în două volume, însă ediţia românească le conține în același volum pe amândouă. Art Spiegelman a avut nevoie de 13 ani pentru a scrie acest roman surprinzător, care a făcut furori în întreaga lume, fiind, de altfel, singurul roman grafic câştigător al Premiului Pulitzer, în 1992. Citeşte tot articolul

Cu Frații Sisters în Vestul Sălbatic. Nu uitați să vă luați periuța de dinți!

O să fiu foarte sinceră: la început, de când i-am citit numele, mă așteptam să fie o carte proastă. Sau nu neapărat proastă. Banală. Genul ăla cu care te răcorești în autobuz, după care o abandonezi pe un raft și într-o lună nici nu mai ții minte despre ce era. Nu știu de ce - poate titlul e de vină, poate poza de pe copertă, cu doi cowboy, un cactus și două căruțe. Poate faptul că genul ăsta de roman se traduce greu și bănuiam c-or să ma aștepte grămezi de formulări bombastice care or să-mi producă până la sfârșit mâncărimi și strănuturi. Citeşte tot articolul

Patru autori indieni de Booker Prize

Man Booker este un premiu literar care se acordă anual celui mai bun roman de limbă engleză scris într-una dintre ţările din Commonwealth, plus Irlanda şi Zimbabwe. Din 1969, de când există, a fost acordat de patru ori unor cetăţeni indieni; se întâmplă ca aceştia patru să se numere printre autorii mei preferaţi, iar aceste romane (într-adevăr meritorii) să fie motivele pentru care i-am citit şi în continuare. Să o luam în ordine invers cronologică. Citeşte tot articolul

Cutia cu fantome / Heart-Shaped Box, Joe Hill

Nu se întâmplă foarte des ca fiul să calce cu uşurinţă pe urmele tatălui, în ceea ce priveşte talentele literare. Cu atât mai mult cu cât urmele respective aparţin unui uriaş al genului horror, Stephen King. Poate trebuia să las detaliul ăsta la final, poate nu trebuia să vi-l spun deloc, ca să nu vă construiţi aşteptări prea mari. Adevarul e că deşi îl citesc pe Joe Hill de vreo 4 ani, am aflat despre asta azi dimineaţă, când m-am apucat să citesc un pic de biografie înainte să scriu rândurile astea, şi trebuie să recunosc că deşi asocierea paternă e un detaliu care va interesa şi incita pe mulţi, nu e cazul să vă bateţi capul prea mult cu amănuntul ăsta, ci cu faptul că Joe Hill (Joseph Hillstrom King) scrie bine horror. Sau deocamdată mild horror. Citeşte tot articolul

Hollywood-ul lui Bukowski, puțin glam, mult (prea mult) vin

Ultima dată când am citit un roman de Bukowski eram prin anul întâi de facultate. Era Femei - un volum împrumutat de la un coleg din cămin, pe care nu l-am returnat niciodată (ocazie cu care îi cer scuze proprietarului, dar n-am mai vorbit de vreo cinci ani). Adolescenţa târzie, încă teribilistă şi revoltată, e pământ fertil pentru beatnici sau boemi ca Bukowski. Îi haleşti pe pâine, te juri că tu n-o să creşti niciodată şi te gândeşti că eşti pe drumul cel bun: cu beţiile stai bine, e clar deci c-o să ajungi scriitor celebru. Citeşte tot articolul

Sfârșitul jocului, de Julio Cortázar

Sunt multe cărți pe care le iei și parcă te vezi deja citindu-le, așa că atunci când mai dai peste ele în raft te gândești de două ori dacă le-ai citit sau nu. De câte ori auzeam vreo comparație cu Cortázar, avem senzația că știu despre ce e vorba, dar nu știam. Am găsit în spatele rândurilor la vedere o ediție Meridiane, din 69, a colecției de povestiri Sfârșitul jocului. Țin minte că am cumpărat-o de la un anticariat acum aproape 10 ani - și am citit-o acum. Citeşte tot articolul

Noua divinitate: maşinăria. Kafka, „Colonia penitenciară”

Dincolo de alegorie, distopiie ascund un realism mai puternic decît s-ar bănui, arătînd cît de mult s-a schimbat structura fiinţei umane. Birocraţia ce începea să capete dimensiuni monstruoase, dar şi o societate în degringoladă după un război devastator sînt aspecte ce trebuie căutate pentru a înţelege dezabuzarea şi sentimentul absurdului care transpar într-o scriere precum Colonia penitenciară a lui Kafka, publicată în 1919. Dezumanizarea poate atinge asemenea cote încît omul devine un simplu instrument care funcţionează după o serie de trăsături fixe, setat să acţioneze mecanic, fără să mai supună faptele unui proces de interiorizare. Totul se împarte, aşadar, în alb şi negru, iar modelul urmat este cel al maşinăriei. Omul modern a devenit el însuşi o maşină, spunea Réné Guénon în Criza lumii moderne, în această carte-lamento faţă de umanitatea pierdută. Citeşte tot articolul

Adevărurile ascunse ale tăcerii – Aharon Appelfeld, „Pe neaşteptate, dragoste”

Cititor înrăit sau nu, probabil că aproape în fiecare carte de ficţiune ai întâlnit o poveste de dragoste. Şi, totuşi, e o temă care poate fi abordată inedit de fiecare dată, aşa că până şi în astăzi poţi citi un roman care să te surprindă cu acest subiect vechi de când lumea. La fel, e aproape imposibil să nu-ţi fi trecut prin mână o carte despre Holocaust, dar chiar şi acum se pare că e un subiect care conţine teritorii ce merită explorate. Dacă abordezi inedit ambele subiecte, în aceeaşi carte, reţeta e cu atât mai convingătoare. Acesta este cazul cu Pe neaşteptate, dragoste, roman în care Aharon Appelfeld explorează, într-un stil curat, fără nici o urmă de melodramatic, zbuciumul interior al celui care a înţeles abia la bătrâneţe că sensul vieţii unui om se frânge atunci când îşi reneagă, plin de ură, răzvrătit şi crezând că are să schimbe lumea, apartenenţa la un neam, la o familie. Dar chinul lui Ernest, scriitor care, ajuns la 70 de ani, încearcă să-şi înţeleagă răzvrătirile crude ale tinereţii, este vindecat, şi asta doar datorită dragostei speciale pe care i-o poartă tânăra sa menajeră – Irena. Citeşte tot articolul

Curajul de a fi incorect religios – José Saramago, „Cain”

  Să pui întrebări şi să îndrepţi atenţia asupra incongruenţelor de care mustesc textele sacre nu prea sunt demersuri compatibile cu un bun credincios. Dar ce noroc că un scriitor nu trebuie să respecte astfel de norme! După bunul său plac, poate să ia orice personaj din Biblie şi să-l pună în toate contextele posibile. Am descoperit cu bucurie că ultimul roman al lui Saramago, Cain, chiar asta face: se joacă, ireverenţios, cu personaje bine-cunoscute din Biblie şi demontează toate convenţiile, deschizând calea pentru numeroase întrebări referitoare la raportul omului cu divinitatea, așa cum a făcut cu foarte controversata Evanghelia după Isus Christos. Citeşte tot articolul

Blestemaţi, de Chuck Palahniuk

Nu mai deschisesem de o bună bucată de timp o carte de Palahniuk şi uitasem cât de razna poate să fie. În cazul romanului Blestemaţi – Damned, din 2011, publicat şi de Polirom în 2012, razna e aproape un eufemism. Dacă în recenzia de acum câteva zile vorbeam despre o autoare care ia voce de bărbat, în Damned Palahniuk are voce de fată. Mai precis, de o fată de 13 ani, grasă, ochelaristă şi... moartă. Citeşte tot articolul

O zi cu Leopold Bloom – prima ediţie a Bloomsday în Bucureşti

Pentru iubitorii literaturii lui James Joyce, 16 iunie este o zi specială: este ziua în care are loc acţiunea romanului Ulise, o aventură a unui „erou” al epocii moderne, pentru care simpla existenţă reprezintă un test dificil de trecut: în epoca modernă, pare a spune Joyce, a fi erou înseamnă a reuşi să supravieţuieşti rutinei de zi cu zi. 16 iunie 1904 este ziua în care James Joyce a cunoscut-o pe Nora, viitoarea lui soţie, şi, considerând că este ziua din care a început o nouă viaţă, a ales-o ca timp de desfăşurare pentru cele peste cinci sute de pagini ale romanului Ulise. În întreaga lume se serbează această zi, iar în 2012 a venit şi rândul Bucureştiului, într-un mediu cum nu se putea mai potrivit: în scuarul din faţa pubului James Joyce şi pe fundal, muzică irlandeză, în interpretarea unor muzicieni de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Citeşte tot articolul