Miguel de Unamuno este mai cunoscut, probabil, ca eseist şi prozator şi mai puţin ca poet. Deşi a început să scrie destul de târziu poezie, la aproape patruzeci de ani, ceea ce i-a făcut pe unii critici să cârcotească, Unamuno a reuşit să se impună şi în acest gen literar. Poemul Cristul lui Velázquez pare a fi piesa de rezistenţă a poeziei unamuniene, deşi, din acest punct de vedere, nici textul său postum Cancionero, un fel de „jurnal poetic”, format din mai multe bucăţi poetice, nu trebuie ignorat.


Poem religios, scris între 1913-1920, Cristul lui Velázquez se constituie într-o emoţionantă mărturie de credinţă, o credinţă care, în cazul lui Unamuno, nu a fost lipsită de îndoieli şi ezitări. Deşi era hotărât, după prima comuniune, să devină preot, Unamuno se va apropia mai târziu, în jurul anului 1884, adică pe la douăzeci de ani, de socialism, colaborând la publicaţii de orientare stângistă, ca La Lucha del clases. Mai târziu, însă, va deveni un critic înverşunat al marxismului. Două crize religiose, manifestate pe fondul unor probleme de sănătate, prima în 1897, cea de a doua în 1907, îl fac să-şi reconsidere poziţia faţă de religie, deşi va ataca cu înverşunare, de câte ori va avea ocazia, forma instituţionalizată a religiei, şi anume Biserica Catolică. Cu toate acestea, observă Sorin Mărculescu în prefaţa volumului Cristul lui Velázquez, apărut la Humanitas în 2015, Miguel de Unamuno „trăieşte efectiv în ambianţa spirituală a catolicismului”, ceea ce nu înseamnă că religiosul din opera unamuniană este lipsit de note intime şi deseori în răspăr cu dogma catolică.
Accentul cade, în cazul acestui scriitor spaniol, pe trăirea personală, nemijlocită, intimă a relaţiei cu creştinismul, dogma instituţionalizată fiind aspru criticată, căci „teologia ucide dogma”, părere exprimată clar în Jurnalul intim: „Misterele sunt simboluri, da, dar simboluri a ceea ce nu poate fi cunoscut în viaţa aceasta. Trebuie să ştim a distinge între misterul în sine şi misterul prin raportare la noi. Îi opunem rezistenţă deoarece credem că trebuie să fie în sine aşa cum ne apare. Mi-am pierdut credinţa gândindu-mă intens la crez şi încercând să raţionalizez misterele, să le înţeleg în chip raţional şi mai subtil. De aceea am scris de multe ori că teologia ucide dogma. Şi astăzi, cu cât gândesc mai mult, cu atât mai clare îmi apar dogmele, armonia şi sensul lor profund. Poate exista o mai intensă manifestare a degetului lui Dumnezeu? Mă face să recuperez ceea ce am pierdut urmând drumul invers faţă de cel pe care l-am pierdut; gândindu-mă la dogmă, am desfăcut-o; gândindu-mă la ea, o refac. Doar că trebuie să o gândesc şi să o trăiesc în rugăciune. Rugăciunea este unicul izvor de înţelegere a misterului…”. Distincţia din pasajul de mai sus este evidentă: pe de o parte, raţiunea, intelectul, pe de alta, „intelectul” religios, simţirea, credinţa. Nu miră, aşadar, că Unamuno nu era un adept al raţionalismului.

portada cristo de velazquez[1]_edited-1
Cristul lui Velázquez este un poem amplu, un „poem-bloc”, format din mai multe sub-poeme, toate însă având ca punct de pornire, aşa cum sugerează şi titlul, tabloul lui Velázquez Cristo crucificado, care datează din anii 1629-1632. Punctul de pornire al poemului, pânza lui Velázquez, trimite la o altă obsesie unamuniană: căutarea spirituală este însoţită, completată, de o căutarea a unei reprezentări trupeşti, fizice, a lui Cristos. Astfel, în sub-poemele părţii a treia din Cristul lui Velázquez, este descris trupul cristic – păr, ochi, gură, urechi, mâini etc. –, aşa cum apare el în pânza lui Velázquez, o descriere poetică cu trimiteri la diverse episoade biblice. Întregul poem este scris, trebuie spus, nu în stil clasic, cu rimă, ci într-un stil modern, fiind preferate versurile libere. Poemul unamunian poate fi considerat, din acest punct de vedere, o apologie modernă a trupului cristic, o evanghelie a carnalului sublimat, transpus în note mistice. Cristul lui Velázquez este un poem ce reflectă o preocupare esenţială a lui Unamuno: preocuparea pentru mântuire prin sacrificiul trupesc al lui Crist. Pentru Miguel de Unamuno, faptul că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a fost şi om, şi-a sacrificat trupul, pentru a se întoarce apoi din morţi, este dovada indubitabilă a existenţei vieţii de dincolo. Întregul poem, în fapt, exaltă trupul cristic în moarte, tocmai pentru că instanţa poetică este sigură că după moarte urmează viaţa cea veşnică: „Tu învierea eşti şi-apoi eşti viaţa:/ strigă-mă, prieten Ţie, cum pe Lazăr!”.
Cristul lui Velázquez este un poem impresionant, amplu, capital pentru opera lui Miguel de Unamuno (şi nu numai), în care religiosul se contopeşte cu personalul, cu credinţa, fragilă şi puternică în acelaşi timp, în viaţa de după moarte, Unamuno anticipând, prin tribulaţiile sale intelectuale şi spirituale, apariţia unor spirite de felul lui Giovanni Papini.
Miguel de Unamuno, Cristul lui Velázquez, traducere din spaniolă, note comentarii de Sorin Mărculescu, Humanitas, Bucureşti, 2015, 324 p. Cumpără cartea de la Cărturești!

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Avatar

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. Avatarc.o.

    Literatura se indreapta,incet…spre acea maxima intelepciune a turcului care a incendiat Biblioteca din Alexandria! (adica o gandire mancurtiana,existenta in toate religiile!: de exemplu ‘Gura Apocalipsei’ care iubeste (‘inghite’!) doar ‘fierbintele’ si ‘inghetatul”!; sau ‘cine nu e cu Mine e impotrivaMea’! (rostita de Isus,dar pusa pe seama…’comunismului’!) si altele). El ar fi rostit,se spune: ce rost au cartile astea?! Daca sunt la fel cu invatatura noastra islamica, nu isi au rostul!; iar daca nu sunt la fel inseamna ca reprezinta raul absolut,deci trebuie arse! Cam asa gandeste acum,insa,o lume tot mai restransa! Dar nu-i nimic! Cararea spre rai este oricum ‘stramta’! Trebuie doar stiut cum sa se petreaca (intr-o veselie…trista!) ultimele momente/zbateri ale civilizatiei muribunde! …

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *