De ceva timp, odată cu cartea lui Andrew Solomon, Demonul amiezii, depresia a devenit şi la noi un subiect cât de cât frecventat, chiar dacă la modul superficial. Andrew Solomon o numeşte „lăuntrica noastră singurătate manifestă”, demonul care „distruge nu numai legătura noastră cu ceilalţi, ci şi capacitatea de a fi împăcat cînd eşti doar cu tine însuţi”. Printre victimele depresiei s-a numărat şi romancierul american William Styron, care, în volumul Bezna vizibilă. Amintiri despre nebunie, scrie despre lupta lui cu acest demon.
Volumul lui Styron, spre deosebire de cartea lui Andrew Solomon, nu este unul dens, impresionant ca dimensiuni. Dimpotrivă, avem de-a face cu un text concis, care descrie o experienţă intimă, dureroasă, deloc uşor de mărturisit.
În cazul lui William Styron, depresia s-a manifestat de-abia la vârsta de şaizeci de ani. Până atunci, romancierul american a fost un consumator feroce de alcool. Prieten de nădejde timp de patruzeci de ani, folosit pentru a-i stimula imaginaţia, pentru a ajunge la acele viziuni „la care creierul treaz, neafectat, nu ar fi avut acces”, alcoolul şi-a pus din plin amprenta asupra creaţiei lui Styron.
Asta până într-o zi când, dintr-o dată, nevoia de alcool a fost înlocuită de o intoleranţă de neînţeles: „N-am putut să beau şi gata. Mă simţeam ca şi cum trupul meu s-ar fi răzvrătit şi protesta, alături de mintea mea, complotând pentru eliminarea acestei porţii zilnice de bună-dispoziţie, pe care o primisem cu dragă inimă atât de mult timp…”. În schimb, se instalează o stare depresivă din ce în ce mai accentuată, „o anume nelinişte de sorginte nervoasă, care mă ţinea tot timpul în mişcare”. William Styron, onest în descrierea evoluţiei acestei stări, oferă în micul său text un tablou simptomatologic aproape medical al depresiei.
Este, iată, o mărturie literară şi, în aceeaşi măsură, una medicală. Printre simptome enumeră anxietatea, agitaţia, disperarea fără obiect, „o singurătate fără margini şi dureroasă”. Depresivul se află zilnic sub asediul unor stări care îl destabilizeză, îl doboară, încetul cu încetul, fizic şi mental. Iată cum este descrisă această stare: „…panică şi descompunere, plus impresia că procesele mele de gândire erau înghiţite de un val toxic imposibil de numit, care-mi desfiinţa orice plăcere faţă de lumea înconjurătoare”.
William Styron nu ezită să scrie şi despre gîndurile suicidare care îi dădeau târcoale şi care sunt explicate prin imposibilitatea de a mai suporta neputinţele cauzate de depresie. De asemenea, scrie şi despre refuzul general de „a accepta sinuciderea ca pe un fapt în sine” într-o societate care blamează actul suicidar, îl afuriseşte ca pe o pată de neşters.
Cazul lui Romain Gary, prieten cu Styron, şi care a suferit, la rîndu-i de depresie, este şi el adus în discuţie în acest volum. Depresia acţionează consecvent şi pervers, ducând deseori la gesturi bruşte, imprevizibile, precum cel al lui Gary: „Mi-a povestit mai târziu Claude Gallimard… cum în 1980, la numai câteva ceasuri după ce el însuşi luase un alt prânz prelungit cu vechiul său prieten, în timpul căruia discuţia dintre ei fusese liniştită şi normală, dacă nu chiar veselă, dar oricum nu una sumbră, Romain Gary – de două ori câştigător al Premiului Goncourt (una dintre cele două recunoaşteri fiind obţinută sub pseudonim; se amuzase şi reuşise să-i păcălească pe critici), erou al Republicii, deţinător merituos al Crucii de Război, diplomat, bon vivant şi un seducător prin excelenţă – s-a dus acasă, în apartamentul său de pe Rue du Bac, şi şi-a tras un glonţ în cap”.
Însuşi Styron a fost tentat de multe ori de gestul sinuciderii. Îi displăcea moartea violentă, cea în care şi-ar fi mutilat trupul. După cum el însuşi mărturiseşte, ar fi preferat să-şi inducă o pneumonie, ar fi fost o moarte ceva mai frumoasă (dacă se poate spune aşa). Oricum, William Styron a murit, coincidenţă sau nu, de pneumonie. Sinuciderea este un gest, crede Styron, încă neacceptat de societate, un subiect tabu, asemenea depresiei, legat de noţiunile de secret şi ruşine.
Există, crede scriitorul american, un argument destul de puternic pentru care ar trebui să ne revizuim această părere legată de sinucidere (şi implicit de depresie): „…durerea provocată de o despresie gravă nu poate fi câtuşi de puţin înţeleasă de cei care n-au trăit-o niciodată şi de multe ori se întâmplă să şi ucidă, pentru că angoasele provocate de ea devin imposibil de suportat”. Printre victimele depresiei enumerate de Styron, victime care au ales sinucierea drept unică posibilitate de a pune capăt suferinţei, se numără Primo Levi, Cesare Pavese şi Romain Gary, minţi strălucite, dar lipsite de apărare în faţa acestui demon crud.
Deşi depresia nu poate fi tratată în regim de urgenţă, ea poate fi, totuşi, combătută. Styron, după ce a încercat diverse medicamente şi metode – mai mult sau mai puţin ortodoxe – de a ameliora simptomele depresiei, a reuşit acest lucru doar printr-o internare într-un spital. „Depresia, crede William Styron, nu înseamnă anihilarea sufletului”, ea poate fi învinsă. Mesajul este unul optimist, însă lupta cu depresia nu poate fi deloc minimalizată, lucru dovedit şi de cartea lui William Styron.
William Styron, Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie, traducere din limba engleză de Mihnea Gafiţa, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007, 92 p.
