Noaptea Literaturii Europene se află anul acesta, la București, la a cincea ediție. Eveniment desfășurat în fiecare an în mai mult de 70 de orașe din lume, a fost organizat de EUNIC (Rețeaua Institutelor Culturale Naționale din Europa), cu sprijinul Comisiei Europene. Conceptul urmărește facilitarea accesului publicului de toate vârstele la literatura europeană, în spații diferite (unele cu istorie arhitecturală, altele neconvenționale, terase, sedii ale institutelor culturale etc.), dar urmând un tipar comun de comunicare a textului: operele literare sunt citite publicului de un „consumator” din domenii artistice variate (actori, scriitori, traducători, muzicieni, artiști vizuali, oameni de presă), în general personalități cu priză la public, carismă și, nu în ultimul rând, degustători de rafinament literar.
Eu am ales să merg, în primul rând, la Casa Ion Mincu, pe Arthur Verona, nr. 19, unde, cu sprijinul Institutului Cultural Român, poeta Svetlana Cârstean a pregătit un eveniment inedit, chiar puțin deviat din tiparul de comunicare mai sus menționat. Este vorba nu numai despre o lectură din volumul „Gravitație”, ci despre un duet de lectură prin Skype, împreună cu poeta suedeză de origine iraniană Athena Farrokhzad, coautoare a volumului de poezie „Trado”, apărut în Suedia la editura Albert Bonniers și programat să apară și în limba română în această toamnă, la editura Nemira.
Ceea ce este aparte la colaborarea dintre cele două poete este munca lor de traducere reciprocă, în condițiile în care niciuna dintre ele nu cunoaște limba în care scrie cealaltă (Svetlana Cârstean nu cunoaște limba suedeză, așa cum Athena Farrokhzad nu cunoaște limba română). Ca atare, „Trado” este și ea o carte „altfel”, o carte – obiect, alcătuită din trei volume: unul conține poemele Svetlanei Cârstean, celălalt pe ale Athenei Farrokhzad, iar cel din mijloc (corpul fluturelui, ca să mă refer la o metaforă consacrată în literatura română contemporană), un eseu poematic despre traducere, scris în colaborare de ambele autoare.
Dialogul lor, cu Atena Farrokhzad pe Skype, atinge multe dintre problemele de totdeauna ale traducerii, redimensionate însă prin experiența de traducere printr-o a treia limbă (engleză sau franceză). În consecință, autoarele ne lămuresc titlul cărții lor: „Trado” înseamnă, în latină, „eu trădez”. Traducerea, de la mult vehiculatul „Traduttore, Traditore!”, înseamnă oricum trădare față de textul original, dar, trecută prin filtrul unei a treia limbi, al unei limbi-vehicul, nu înseamnă ea o trădare la puterea a doua? Și, totuși, Svetlana Cârstean numește limba franceză „limba maternă a relației noastre”, iar această calificare, pentru cine cunoaște măcar o parte dintre poemele autoarelor (sau cel puțin ale Svetlanei Cârstean), nu este întâmplătoare: maternul, mama, maternitatea, relația filială – sunt piloni ai poeziei sale. Trădarea moștenirii parentale (afective, culturale, politice) este una dintre temele care apropie imaginarul celor două poete, autointitulate în spațiul poetic pe care îl respiră în comun „fiice ale vechilor revoluții”.
Spațiul apartamentului cochet, apartament de tânără familie, pe care Athena Farrokhzad îl împarte cu partenerul și cu fiica ei de câteva luni, intră în rezonanță cu vechea casă a arhitectului Ion Mincu, spațiu impozant, devenit muzeu; mobila modernă din apartamentul poetei iraniene, aerul domestic de seară în familie se întâlnește, pe suprafața fină a ecranului, cu obiectele de valoare istorică și documentară ale muzeului cu „restaurarea la vedere”, iar pe undele acestei comunicări joacă poveștile de familie ale celor două poete, povești despre educația marxistă a Athenei și despre interdicțiile copilăriei în comunism a Svetlanei, despre brad, molid, tisă și pin, pentru care fie nu există cuvinte în suedeză, fie (mai curând) traducătoarea Athena Farrokhzad refuză să le caute pentru că sunt parte a poveștii „celeilalte”. Pentru că, în toate ipostazele, întâlnirea celor două poete este întâlnirea „celuilalt” în domeniul, poate, cel mai volatil dintre toate care este poezia.
Din dialogul celor două poete reiese că această întâlnire comportă și iubire, și trădare, și prietenie, dar, mai ales, împărtășire din toate ale celuilalt: căutarea, în traducere, a cuvântului exact care să exprime perfect celălalt imaginar poetic, nu este altceva decât o căutare a sufletului său, căutare în care s-ar putea să greșești expresia, dar, în mod cert, nu vei rata conținutul lumii celui care îți stă în față dincolo sau dincoace de conexiunea la Skype.
***
Într-o pauză din sesiunea de lecturi a Svetlanei Cârstean, am făcut câțiva pași spre Teatrul Țăndărică și am urcat până la „Terasa din nori”, unde se desfășura o sesiune de lecturi susținute de Ozana Oancea din romanul „Rugul” de György Dragomán, contribuția Institutului Balassi la Noaptea Literaturii Europene. Acolo am aflat, în primul rând, ce înseamnă „credenț” – un fel de dulap cu vitrină și, apoi, am ascultat fascinată, prinsă, lectura unei proze cu o altă voce decât vocea mea interioară, o voce care dezvăluie alte accente, care stabilește alte ritmuri, care subliniază altceva decât vocea lecturii interioare.
Lectura ca performance este lectura ghidată și se constituie, mi se pare, ca variantă a romanului aflat pe masă. Este lectura care te îndepărtează de/din tine, roman căruia pare să i se asocieze , brusc, încă un autor, în persoana performatorului. Te lași dus de performance, așa cum te lași în mâna unui alt profesionist – eu aici m-am simțit ca la masaj, pentru că Ozana Oancea a citit un fragment despre frământarea aluatului pentru ștrudel și, când citea despre frământare, apăsare, învârtejire și iar apăsare, și gropi în aluat, și învârtirea lui în jurul mesei, mai repede, mai repede și mai repede, parcă pe mine mă frământa, și corpul meu îl învârtea, și în el făcea gropi, și pe el îl întindea în jurul mesei.
Încă și mai interesante mi s-au părut eforturile (adică giumbușlucurile retorice și performative) pe care le făcea actrița astfel încât să nu piardă un segment foarte tânăr de public alcătuit din liceeni, atenți din când în când la lectură, dar mult prea adesea furați de ecranele telefonelor/tabletelor etc. Ne aflam, întreaga comunitate (mică) de cititori de la fața locului într-un moment și într-o ipostază de renunțare sau de înjumătățire a propriei plăceri estetice, numai pentru a-i ține și pe ei acolo, pentru a-i face să simtă ceea ce simțeam noi pe parcursul lecturii. La prima vedere paradoxal, momentul a fost unul de generozitate (foarte bine orchestrat și executat de Ozana Oancea), integrat perfect în conceptul unui eveniment ca Noaptea Literaturii Europene.
***
Cu desfășurare largă si diversă, cu iubire de scris/citit și cu implicare, Noaptea Literaturii Europene este în special despre literatura ieșită din cărți și pornită în lume la modul aproape fizic, cu toate mijloacele acustice, vizuale, de telecomunicații și toate armele perfomance-ului puse la bătaie.
