Citesc Poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki şi mă minunez, pur şi simplu mă minunez cum n-am mai făcut-o de zeci de cărţi încoace.
Cu fiecare pagină ori am senzaţia că sînt în preajma unor lucruri noi, ori că mă întîlnesc printr-un hazard nebun cu lucruri minunate şi uitate. Faptul că ele există şi că sînt aduse la lumină de o scriitoare atît de versatilă, de înţeleaptă, de atentă la lume mă face să simt ceva ce trăim foarte rar: sentimentul de recunoştinţă pură pentru faptul că cineva a scos din propria minte aşa o poveste. Atît de mult m-au mişcat primele zeci de pagini din cartea asta, că dacă romanul nu ar continua, aş fi recunoscătoare şi pentru atît. Asta nu e o cronică, ci confesiunea matinală a unui cititor fericit!
Pe scurt, în Poveste pentru timpul prezent (trad. Ana Maria Lişman, Editura Polirom) este vorba de o întîlnire: o scriitoare cu origini nipone, Ruth, găseşte pe ţărm, în Whaletown, Canada, adus de valuri şi bine sigilat într-o cutie de mîncare Hello Kitty, jurnalul unei puştoaice din Japonia, Nao. Nao trăise în California, dar după falimentul tatălui, a trebuit să se întoarcă în Tokyo cu ai ei şi aici nimic nu s-a mai legat. E o inadaptată. E abuzată de colegii de şcoală, martora eşecului părinţilor, are tendinţe suicidare, dar îşi adună toată energia de care mai e în stare pentru a scrie într-un jurnal. Caietul e legat în coperte înşelătoare, roase pe la colţuri, care îmbrăţişaseră odată corpul romanului lui Proust, În căutarea timpului pierdut.
Nao vrea să scrie despre viaţa străbunicii ei dinspre tată, Jiko, un fel de ghid spiritual din umbră. Jiko este o bătrînă călugăriţă budistă, care a fost scriitoare, anarhistă şi feminstă şi care face acum totul cu infinită răbdare. Avînd iniţial impresia că a dat peste un vechi exemplar din În căutarea timpului pierdut, Ruth, scriitoarea din Canada, descoperă, transcrisă dens şi cu cerneală violetă, vocea adolescentei din Japonia şi brusc, nu mai poate s-o ignore.
Am căutat interviuri şi informaţii despre Ruth Ozeki, despre care am aflat că este preoteasă zen, că face filme şi că a avut o viaţă după care s-ar putea scrie un roman. Am găsit un filmuleţ în care ghidează auditoriul unei conferinţe TED să mediteze în manieră zen.
Încă unul în care vorbeşte despre Poveste pentru timpul prezent, care, apropo, e şi pe lista lungă Man Booker Prize. Am zis că anul ăsta ţin cu Colm Tóibín şi cu Jumpha Lahiri, dar nu citisem nicio pagină de Ruth Ozeki. Acum pun filmuleţul, şi poate povestim împreună despre carte. Eu îi ţin pumnii să ajungă pe short-list (se anunţă pe 10 septembrie).
