„Mie însumi/ îmi fac eu vrăji/ prin cuvinte, prin viziuni,/ prin personaje/ ca niște sperietori/ lipite cu paie/ și lut – și cu-nțelepciune de biet muritor –,/ ca să dăinuiesc/ și să nu-mpietresc“ (David Grossman – Căderea din timp)

Îmi place să caut viața din miezul poveștilor. De asta probabil nici nu aș putea renunța vreodată la citit, cărțile preferate fiind cele cu ferestrele larg deschise înspre viul omenesc.

Scrise sau citite, poveștile de acest soi sunt departe de a oferi doar plăcere. De cele mai multe ori, ele se ivesc dintr-un deficit de existență, așa-zisa lor gratuitate umplând în fond spărturile de viață în care locuim. Astfel că este imposibil să nu simți cum în ele ard deseori nemulțumiri și dorințe sau cum respiră, mai mult sau mai puțin ritmat, refuzul resemnării, nevoia de compensare, de libertate.

Povestea înțeleasă își are dimensiunea ei soteriologică. Devine remediu temporar al vieții, luare în răspăr a limitelor acesteia, condiție a libertății umane, măsură a adevărului, a vitalului în lupta cu inerția, dibuire și reflectare a unei realități bine ascunse în ființa noastră și cale către liniștea ce ar trebui să urmeze aflării și acceptării adevărului. Povestea poate aduce cu ea diminuarea traumelor existenței. Poate fi privită drept cale către totalitatea lăuntrică a omului, alcătuit deopotrivă din logic și irațional, din realitate și din vis. Ori posibilitate de a pătrunde în tărâmuri existențiale confuze, pentru a oferi înțelegere. Luare în posesie a propriului sine pierdut, luptă împotriva gravitației durerii. Aflarea unei coerențe, fie ea și a întâmplării.

Îmi plac poveștile care îți amintesc că totul ar putea depinde de puterea de a ști să te bucuri, de a ști să refuzi, să renunți, de a-ți asuma ceea ce simți că merită trăit, de a ști că fericirea ține în primul rând de întinderea și de adâncimea apelor lăuntrice, că uneori devine autentică doar pe spații restrânse, chiar dacă de neînțeles pentru toți ceilalți. Acele povești care îți fac poftă să devii tu însuți propria poveste și să îți dorești să ai lângă tine pe cineva care să te citească, să te scoată din mulțime și să te reînvie cuvânt cu cuvânt. Să te facă să exiști. Apărându-ți povestea, îți aperi și șansa la fericire.

Poveștile pot fi încursiuni în noi înșine, diminuându-ne ipostaza de „asediați” ai vieții. Sunt interogare a esenței propriei ființe, decantare a unei atitudini de a merge prin lume „cu ciulinii după noi”. Replică la ceva sau la întreaga lume, căci știu să se răsucescă în esența vieții, încălzindu-ne pe interior și ajutându-ne să luptăm cu rigidizarea din propriul suflet sau din sufletul celorlalți. Astfel, povestea devine o măsură a umanului sau posibilitate de reumanizare. Nu e viață care imită viața, ci chiar ieșire din acest tip de viață.

Literatura, cu poveștile ei scrise în jurul oamenilor, poate întoarce sinele îmbogățit cu lumea în care se pierduse, poate transforma închiderile în noi deschideri. Sau poate recrea ființele dragi sub formă de poveste.

De aceea îmi plac poveștile care te ajută să înțelegi că viața merită efortul viețuirii pe care îl susțin uneori chiar ele, generând atitudini autoprotective sau umanizând naufragiul.

 

Sursă imagine principală

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *