Tag: cronica

Noaptea Literaturii Europene la București

Noaptea Literaturii Europene este o sărbătoare a lecturii, a poveștilor care călătoresc și cu ajutorul cărora călătorim. Pentru data de 9 octombrie, între orele 19.00 și 24.00, rețeaua de institute culturale EUNIC din București pregătește cea de-a patra ediție a Nopții Literaturii Europene în două spații spectaculoase: Institutul Astronomic al Academiei Române și Muzeul Național Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida”. Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori – Diana Bădica, Enșpe mii de dimineți

Unii zic că ne tragem din maimuțe, alții spun sus și tare și-n jos că un creier total, especially for you, s-a plictisit brusc și ne-a scos la iveală, iar noi ne-am tăvălit prin iarbă, inocenți și pufoși. O altă variantă oferă o mămucă inter-galactică, o supernovă, restul spectaculos al unei explozii stelare traversînd apatic universul. Așa, dacă o ținem în felul ăsta, ajungem la big-bang. De curînd am auzit că au găsit apă în stare lichidă pe Marte. Vasile, pregătește-ți undițele, ia-l și pe Tristram Shandy în rucsac, va fi plictiseală marțiană. Să vezi atunci corespondență inter-planetară! Prin 2021 vor trimite niște băieți și fete chiar acolo. Și ce vom face acolo? Vă spun io ce-o să facem și pe Marte: în primul rînd ne vom căca, ne vom marca teritoriul pentru orice eventualitate, să n-avem surprize cu sărăntocii ăia verzi (E.T. e cel mai tîmpit film pe care l-am văzut vreodată), apoi o să ne tragem niște simboluri șmechere și un bordel și disprețul nostru pentru cei rămași pe planeta aia albastră și siropoasă va fi cu adevărat cosmic. Citeşte tot articolul

Umberto Eco – Numărul zero sau haosul din jurul nimicului

Început cu mulți ani în urmă, romanul Numărul zero a fost terminat și publicat de Umberto Eco abia de curând. Cu o acțiune plasată în Italia anilor ’90 (însă atât de familiară și zilelor noastre), romanul are în centrul său teme nu tocmai străine de cărțile anterioare ale scriitorului italian. Teoria conspirației care naște paranoia și culisele jurnalismului de scandal susțin spectacolul haosului care se ridică în jurul nimicului, se hrănește din nimic și duce la nimic, prinzând în vârtejul său oameni ce au senzația că muncesc pentru a-și clădi viitorul. Sugestia se regăsește și în titlul romanului care face trimitere la ziarul inexistent în jurul căruia se agită personajele. Un ziar numit Mâine (un mâine ce moare constant azi), care nu o să apară niciodată, dar care poate funcționa ca instrument de șantaj. Citeşte tot articolul

Falsă sinucidere, mafie, Est sălbatic, dragoste și așteptări: ”Prieten drag, tovarăș al răposatului”, de Andrei Kurkov

Prieten drag, tovarăș al răposatului este cea mai recentă traducere din Andrei Kurkov (Editura Curtea Veche, 2012, traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu, 120 de pagini), cel mai cunoscut și aclamat autor ucrainean care scrie, cu mici excepții, în limba rusă. Și-a început cariera literară pe când era paznic la o închisoare din Odessa, din 1996 dedicându-se exclusiv scrisului. A fost întâmpinat de critica literară cu entuziasm, fiind tradus în peste 30 de limbi. Scriitorul însuși are povești de viață fascinante, năucitoare, majoritatea întâmplări dintr-un Est nemilos, sărac, umilit și epuizat - despre acestea însă, veți afla în curând într-un interviu pe care Kurkov mi l-a acordat la FILIT pentru Bookaholic.  Citeşte tot articolul

Zidul s-a dărâmat la București – cum a fost la concertul Roger Waters

În 1977, exasperat de spectatorii din ce în ce mai puțin interesați de la spectacolele Pink Floyd, Roger Waters își imaginează cum ar fi să existe un zid între trupă și public. Show-urile lor deveniseră din ce în ce mai mari, publicul crescuse și se diversificase și reacțiile lor nu erau întotdeauna cele dorite de Waters care vroia oameni care să-i înțeleagă pe bune experimentele muzicale. Ba chiar în timpul turneului In the Flesh, la un concert din Canada, Roger Waters a scuipat pe un grup de fani din față care-l enervaseră prin agitația și superfecialitatea lor. Și așa s-a născut Pink.  Alienarea față de fani și de lume în general l-a făcut pe Waters să gândească The Wall, un album concept pe care l-am văzut acum câteva ore pus grandios în scenă în fața Casei Poporului. Acum, când spunem The Wall, vorbim despre alienare, singurătate, nebunie dar și despre totalitarism, opresiune, război, presiuni sociale, terorism și libertate. Dintr-o chestiune personală, Waters a dus The Wall în ceva universal. Break the wall!

Citeşte tot articolul


Filip Florian: În materie de cărţi, cel mai de încredere lucru rămîne discuţia între prieteni

Cu cine se sfătuieşte Filip Florian cînd alege o carte, ce crede  că e strîmb în presa culturală de la noi  şi de ce blogurile de cărţi sînt mai influente decît revistele . Citiţi despre toate astea, despre timpii scrisului şi ai lecturii, dar şi despre despre recordul României în materie de gazetărie literară, în cel mai recent interviu pe care ni l-a acordat. Citeşte tot articolul

Oamenii lui Mihai Mateiu – pastile literare de viață concentrată

Privind-o de departe, un cititor obișnuit nu ar avea mari pretenții de la Oameni de Mihai Mateiu. O carte galbenă, mică, cu o copertă stilizată, redusă la esențial, cu numele autorului și titlul cărții scrise mic, Oameni nu promite nimic. Dar ce greșeală ar face cititorul ce ar trece pe lângă cărticica asta! Oameni este ca un flacon plin de pastile - o carte cu 13 doze puternice de literatură. Citeşte tot articolul

Călătoriile lui Purcărete în universul lui Gulliver

Montarea lui Silviu Purcărete după cartea lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, cu Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, vine cu o viziune cu adevărat inedită asupra poveştii bine-cunoscute. Dacă atunci când spunem Gulliver, ne gândim cel mai adesea la peripeţiile fantastice ale lui Lemuel Gulliver ba în ţara piticilor, Lilliput, ba în cea a uriaşilor din Brobdingnag, Purcărete nu selectează pentru scenă momentele poetice ale călătoriei, ci, dimpotrivă, pe cele mai groteşti, mai crude, cele care, de fapt, dau seamă pentru adevărata natură a omului. În plus, focusul nu mai este pe personajul Gulliver şi pe evoluţia (sau involuţia) sa pe parcursul călătoriilor sale, ci pe imaginea unei umanităţi în descompunere. Un proiect controversat, montarea lui Purcărete a stârnit revoltă în rândul părinţilor care veniseră cu copiii, crezând sau sperând că este un spectacol à la Ţăndărică. Citeşte tot articolul

La cheremul ploii. Ismail Kadare, „Mesagerii ploii”

Cînd am început Mesagerii ploii, mă aşteptam să descopăr o nouă distopie, în genul celor cu care Ismail Kadare ne-a obişnuit în Palatul viselor sau în Fiica lui Agamemnon şi Succesorul, dar, de data aceasta, scriitorul albanez a dezvoltat o naraţiune realistă, istorică, realizând o adevărată psihologie a vieţii de război. Tematica s-a schimbat aşadar, însă stilul său poetic inconfundabil a rămas. Amintind, pe alocuri, de nebunia războiului din Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, romanul lui Kadare vorbeşte despre iluzia victoriei într-o bătălie, despre cât de relative sunt noţiunile de învinşi şi de câştigători. Mai mult decât a descrie momentul asediului unei cetăţi albaneze de către oastea otomană, în secolul al XV-lea, Mesagerii ploii este o metaforă a războiului în general, care-i distruge, în maşinăria sa infernală, şi pe cei asediaţi, şi pe cei care se cred atotputernici. Citeşte tot articolul

Supravieţuirea cu sinele sălbatic. Yann Martel, „Viaţa lui Pi”

Viaţa lui Pi (2001) a scriitorului de origine canadiană Yann Martel este, mai întâi de toate, o carte alegorică şi plină de simboluri, începând de la numele personajului principal până la ceea ce reprezintă prezenţa anumitor animale în desfăşurarea acţiunii. Deşi se poate citi la un nivel de suprafaţă, mergând pe o simplă denotaţie a faptelor prezentate, Viaţa lui Pi capătă aspecte nebănuite şi complexe atunci când este abordată şi la un nivel conotativ. O poveste la a treia – poveste în poveste în poveste –, Viaţa lui Pi este mult mai mult decât o simplă naraţiune despre supravieţuirea în condiţii extreme. Citeşte tot articolul

Patru personaje în căutarea artei romanului. Jerome K. Jerome, „Arta de a nu scrie un roman”

Patru prieteni se hotărăsc să scrie un roman împreună, că doar patru minţi strălucite nu ar putea să creeze decât ceva nemaipomenit, se gândesc ei. Aşa că seara se întâlnesc în barca minusculă, locuinţă a unuia dintre ei, pentru a discuta şi a pune cap la cap fiecare idee, povestind întâmplări prin care au trecut sau relatând fapte la care au asistat. Dar cei patru nu se apropie câtuşi de puţin de liniile schiţate iniţial, ajungând, de fapt, să vorbească despre arta... de a nu scrie un roman. Jerome K. Jerome (scriitor şi umorist englez de la începutul secolului XX), în romanul său publicat în 1893, cu titlul Novel Notes, îşi pune personajele, la început entuziaste, apoi tot mai sceptice, să pornească într-o aventură livrescă, având o miză substanţială: de a-şi nota nu ideile obişnuite, ci toată înţelepciunea acumulată de toţi patru, pe care o vor folosi pentru a crea Romanul, unic şi de neegalat, după care nu vor mai scrie nimic, căci acesta le va absorbi toate resursele. Citeşte tot articolul

Sânge satanic, de Cristina Nemerovschi

Cred că îmbătrânesc. Altfel nu-mi explic cum de nu mi-a plăcut defel, ba chiar mi-a displăcut până la crâmpoţirea sufletului romanul Sânge satanic de Cristina Nemerovschi. Dacă aveam cu 10 ani mai puţin, probabil l-aş fi adorat şi mi-aş fi propus ca atunci când mă fac mare să fiu o Cristină Nemerovschi, care e atât de cool şi vorbeşte ca băieţii. Dacă aş fi avut cu 15 ani mai puţin, m-aş fi sinucis din dragoste pentru personajul principal M. ori chiar pentru autoare. Aşa, având cu 15 ani mai mult decât publicul pentru care este menită această carte, sinuciderea nu-mi mai e atât de la îndemână, dar, recunosc, am nutrit sentimente destul de criminale faţă de cartea care mi-a ocupat degeaba atât de mult timp. Citeşte tot articolul