Tag: science fiction

Jocul lui Ender, cartea și, în sfârșit, filmul

Aveam 16 ani când am citit Jocul lui Ender și m-a spulberat. Când ești adolescent, e drept, e ușor să te spulbere tot felul de chestii - dar și acum, încercând să-mi adic aminte despre ce era vorba în cărțile din teancul de SF-uri pe care le-am consumat în perioada aia, fără discernământ, din majoritatea îmi amintesc doar idei vagi, scene aleatorii - și asta în cel mai bun caz. Dacă mă întrebați despre ce e vorba în Valurile timpului de John Brunner n-o să vă pot spune nici atât. Citeşte tot articolul

Nova de Samuel Delany – romanul pe care-l tot aștepți să înceapă

Există, pe lista de citit a fiecăruia dintre noi, câteva cărți pe care știi că vrei să le citești dar pe care le tot amâni, pentru că apare mereu altceva. Ca o jucărie mișto, dar mai veche, cu care tot ai vrea să te joci, dar o lași deocamdată în colțul ei, convins că n-o s-o pierzi niciodată, ca să te joci numai cu jucării noi. Cred, deci, că am amânat cam mult să citesc Nova. Nu știu dacă aș pune-o în categoria cărților pe care le-am citit prea târziu - mai degrabă în categoria cărților pe care le-am amânat prea mult, motiv pentru care mi-am construit asteptari mult prea mari de la ele. Citeşte tot articolul

Wastelands: 22 de apocalipse într-un singur volum

Must be a bummer to wake up and find out you’re at the end of your evolutionary curve.

Cea mai importantă sarcină a science fiction-ului, dacă mă întrebați pe mine, este să dea cât mai multe răspunsuri la întrebarea ce-ar fi dacă...?. Iar fascinația dezastrului total care se petrece dincolo de oglindă, în lumea aia care nu e a ta, e la fel de confortabilă ca o seară rece și înzăpezită de iarnă pe care tu ți-o petreci înăuntru, la căldură, nu afară în frig.

Poate de-aia ne plac atât apocalipsele, post apocalipsele și distopiile. Citeşte tot articolul


Lois McMaster Bujold – Cioburi de onoare și de science fiction făcut praf

Cineva îmi spunea odată, când încercam să îi explic fascinația mea pentru cărți pe care alții nu le-ar răsfoi nici la budă, între două integrame și o tentativă de a citi cu voce tare textele în poloneză de pe cutiile de detergent, că viața e prea scurtă pentru cărți proaste. L-am contrazis. Dincolo de o lungă dezbatere apropo de ce înseamnă asta pentru oameni diferiți, cărțile cu adevărat proaste, cele absolut ridicole, pe care la fiecare două - trei pagini le arunc de pereți sau mă trezesc zbierând la vreun personaj stupid ca bunică-mea la Tânăr și neliniștit - alea sunt, pentru mine cel puțin, o plăcere mai mult sau mai puțin vinovată. Odată la câteva luni, o carte precum Fifty Shades of Grey e ca o gură de aer proaspăt pentru că nu e nimic mai hilar decât un autor de dramolete bombastice care chiar se ia în serios. Citeşte tot articolul


Explorarea imaginară a spațiului – Lucian Boia

Toată cariera extratereștrilor (...) poate nu este decât manifestarea unei crize de identitate, a unui proces de alienare, a unui dezacord crescând între aspirațiile omului și mecanismul social. (...) Simțindu-se singur printre miliardele sale de semeni, omul caută azi dincolo ceea ce îi lipsește pe Pământ, ne spune Lucian Boia spre finalul călătoriei sale presărate cu monștri de pe Jupiter, tentacule, ființe hiperinteligente, venusiene provocatoare sau marțieni războinici. Și asta ca să enumerăm numai câteva dintre reprezentările extratereștrilor din imaginația oamenilor, de-a dreptul debordantă de câte ori a venit vorba de vecinii noștri spațiali. Citeşte tot articolul

În 2312 urmează să ne dăm cu asteroidul – Kim Stanley Robinson

Ar trebui sa îmi fie uşor să scriu recenzia asta. Am fost fan al Trilogiei Marte, sunt fan al lui Kim Stanley Robinson, aşa că era firesc să citesc cel mai nou roman al lui, 2312, lansat anul trecut. Au fost lucruri care mi-au plăcut enorm şi lucruri care m-au scos din sărite. Iubesc partea asta, vreau să ucid partea asta cu o pernă. Simplu, nu? Din păcate, nu este atât de uşor. De ce? Kim Stanley Robinson este genul de scriitor care, pe de-o parte, te face să îţi doreşti din tot sufletul să faci parte din poveste şi, pe de altă parte, îţi face creierul să plângă de la atâtea explicaţii tehnice. De-aia când am pus mâna (digitală, doar nu vă imaginaţi că s-a tradus la noi) pe 2312, am ţipat ca un texan care tocmai ce a primit prima lui puşcă. Citeşte tot articolul

Despre Alice B. Sheldon aka James Tiptree Jr., feminism și o nuvelă SF despre sensul existenței umane

"It has been suggested that Tiptree is female, a theory that I find absurd, for there is to me something ineluctably masculine about Tiptree’s writing." — Robert Silverbergscience fiction-ul e un gen dominat de bărbați, asta e, cel puțin la prima vedere, adevărat. Mi-ar fi greu să dau o explicație, dacă aș fi întrebată de ce, dar tind să cred că e o chestiune de context. Politic, social and whatnot - dacă tragem linie, s-ar putea ca bărbații să domine literatura la modul general, cel puțin ca număr, o treabă complet explicabilă dacă ne amintim cam când au început femeile să fie lăsate să scrie, sau să-și permită s-o facă, chiar și sub pseudonim de bărbat (ca surorile Bronte, spre exemplu). Citeşte tot articolul

Fledgling, Octavia Butler și vampirul Vasile

Sookie Stackhouse: I-I'm-I'm Sookie Stackhouse, and I'm a waitress. What's your name? Bill Compton: Bill. Sookie Stackhouse: [giggles] Bill? I thought it might be Antoine, or Basil, or-or-or like Langford, maybe. But, Bill? Vampire Bill! Decizia de a mă apuca de Fledgling a fost pur întâmplătoare. Am deschis Kindle-ul cu intenția de a alege o carte, orice carte, care să nu fie cu vampiri (doar ce terminasem toată seria Southern Vampires, deja eram destul de plictisită de subiect). Habar n-aveam despre ce e vorba. Surpriza a fost să descopăr, după câteva pagini, că Fledgling e tocmai ce încercasem eu să evit. Dar povestea ei e ceva mai complicată de atât. Citeşte tot articolul

Almanahul Anticipația și sfârșitul copilăriei

SF-ul românesc (indiferent că vorbim de scriitori, autori sau pur și simplu cititori și fani) se screme de ani buni să se rupă de o oareșice patină de tristă amintire, asta știm de mult. Au existat, înainte de '89, câțiva oameni care l-au iubit suficient de mult ca să îl sprijine, să pună de cenacluri și să caute autori români de science fiction capabili să aducă genul în atenția unui public însetat de noutate, dar fără prea mult acces la ea. Citeşte tot articolul

O piatră pe cer sau cum m-a învățat Asimov să citesc science fiction

When it’s time to die, and that will come to all of us, there will be a certain pleasure in thinking that you had utilised your life well, that you had learned as much as you could, gathered in as much as possible of the Universe and enjoyed it! I mean, there’s only this one Universe and this one lifetime to try to grasp it. (…) What a tragedy to just pass through and get nothing out of it! (Isaac Asimov, 1988, de aici) Dacă mă întrebați ce mai țin minte din O piatră pe cer, o să vă răspund sincer: aproape nimic concret - și accentul cade pe concret, pentru că sunt lucruri din cartea aia pe care n-o să le uit niciodată, fără să știu exact cum mi-au rămas în cap sau ce rol au jucat de fapt în poveste. Citeşte tot articolul

Trilogia Marte vs. Mars One sau cum se prezice viitorul

După jumatate de oră de așteptat pe hol, timp în care m-am tot gândit ce sa le spun astfel încât să nu-mi pun în pericol șansele de a fi acceptat, am fost invitat în cameră. Mi s-a spus să mă așez pe scaun și am așteptat încă zece minute până când cei din comisie au terminat țigara pe care de-abia o așteptau după trei ore de interviuri. - Salut, spune-ne ceva despre tine și convinge-ne că tu esti omul ideal pentru o asemenea misiune. Citeşte tot articolul

Seven Views of Olduvai Gorge, de Mike Resnick

Te-ai gândit vreodată la cum o să fie lumea după ce mori? Nu la 10-20-50-100 de ani după, ci la un mileniu, două sau chiar douăzeci și trei. Ce se va întâmpla cu oamenii? Cu planeta? Vom muri într-un scenariu apocaliptic? Vom coloniza Marte? Sau vom distruge pământul înainte sa apucăm să ne mai uităm și la stele, fără să știm dacă suntem singuri în Univers? Citeşte tot articolul

Phillip K. Dick, ubique

I am Ubik. Before the universe was, I am. I made the suns. I made the worlds. I created the lives and the places they inhabit; I move them here, I put them there. They go as I say, they do as I tell them. I am the word and my name is never spoken, the name which no one knows. I am called Ubik, but that is not my name. I am. I shall always be. M-a fascinat întotdeauna felul în care se naște un autor-cult. Mai ales în science fiction, mi se pare cel puțin interesant faptul că procesul nu depinde nici de talent, nici de viziune, ci doar de capacitatea de a produce o carte despre care oamenii să vrea să povestească, într-un fel sau altul. Citeşte tot articolul