După răsunătorul succes internaţional repurtat de Confidentul, romanul ei de debut din 2010, Hélène Grémillon publică în 2014 romanul Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), „o nouă revelaţie“, apărut până în prezent în 15 ţări.
O adevărată polifonie a părţii întunecate a sufletelor. În prim-plan, Vittorio Puig, un psihanalist acuzat de uciderea enigmaticei sale soţii, Lisandra, şi Eva Maria, o pacientă devastată de dispariţia fiicei sale, care întreprinde o anchetă personală pentru a dovedi nevinovăţia acestuia. În Argentina abia ieşită din dictatură şi puternic marcată de desaparecidos, miile de persoane eliminate de regimul generalului Videla, nevroze şi traume nebănuite, gelozii şi trădări, fapte de o infinită cruzime rămase nepedepsite revelează o galerie de personaje care sunt obligate să-şi scoată masca.
Tangou pentru Lisandra, de Hélène Grémillon – fragment
Humanitas Fiction
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Traducere din franceză de Simona Brînzaru
Acest roman este inspirat de o poveste adevărată. Acţiunea se petrece în Argentina, la Buenos Aires. Suntem în august 1987, iarna. Anotimpurile sunt diferite. Oamenii, nu.
Când Lisandra intrase în cameră, cu ochii înroşiţi, umflaţi de plâns, singurele cuvinte pe care le rostise au fost: „nu mă mai iubeşte“, le repeta mereu ca şi cum mintea i se blocase, ca şi cum
nu putea articula decât „nu mă mai iubeşte“, „Lisandra, nu te mai iubesc“, rostise ea deodată de parcă vorbele lui îi ieşeau ei de pe buze comunicându-i astfel prenumele, iar eu am profitat ca să strecor,
— Lisandra, cine nu te mai iubeşte?
A fost prima propoziţie pe care i-am adresat-o pentru că „nu mai plânge“, „povesteşte-mi“ nu erau decât rugăminţi pe care nu le-ar fi putut auzi; s-a oprit brusc de parcă atunci m-ar fi observat, dar nu s-a clintit, a rămas cu spatele încovoiat sub apăsarea necazului, capul plecat, mâinile cu palmele lipite, încleştate între pulpe, picior peste picior, însă cum întrebarea mea nu îşi făcuse efectul, am riscat şi am repetat-o, pe un ton mai blând, privind-o în ochi, în ochii care, de data aceasta, mă priveau,
— Cine nu te mai iubeşte?
Mă temusem ca vorbele mele să nu stârnească efectul contrar şi să nu o retrimită în toropeala plânsului, dar nu s-a întâmplat asta, Lisandra a clătinat din cap şi a şoptit „Ignacio“, „Ignacio nu mă mai iubeşte“, nu mai plângea, nu se scuzase, de obicei toată lumea se scuză după ce plânge sau în timp ce plânge, o rămăşiţă deâ orgoliu în pofida supărării, însă ei îi lipsea ori nu-l mai avea, acum, ceva mai calmă, în puloverul ei albastru, mi-a vorbit despre acel bărbat care nu o mai iubea, aşa am întâlnit-o pe Lisandra, acum şapte ani.
Lisandra era frumoasă, o frumuseţe stranie care nu avea de-a face nici cu nuanţa ochilor, nici a părului, nici a pielii, o frumuseţe infantilă, nu a formelor ei extrem de feminine, ci a privirii, a gesturilor, a mimicii atât de marcate de durere, am citit imediat că în această femeie mai trăia copilul, dincolo de iubirea pentru acel bărbat, era îndrăgostită, iubea iubirea, o ascultam, bărbatul pe care îl iubea enorm părea cu totul extraordinar,
— Nu-mi mai vorbi despre el, vorbeşte-mi despre tine.
Ştiam că fraza asta putea să o bruscheze, ezitasem dar ca pros -tul nu mă putusem abţine, eram deja gelos, nu mai suportam să o aud vorbindu-mi despre bărbatul acela, mi-a răspuns că nu avea nimic de spus despre ea şi, înainte să pot găsi o frază intermediară, să micşorez răul pe care tocmai îl făcusem, s-a ridicat să meargă la toaletă şi nu s-a mai întors, nici în ziua aceea, nici în cele care au urmat.
În fiecare seară îmi ofer o jumătate de oră de pauză, o jumătate de oră de singurătate ca să ies din acest abis de insatisfacţie, de frustrare sau de disperare în care m-a aruncat tot ceea ce am auzit peste zi, scuze că îţi spun asta, dar în situaţia în care ne aflăm ai dreptul să ştii ce se petrece în culise, îmi torn un pahar de coniac şi aştept să mă cuprindă o uşoară letargie care, paradoxal, mă aduce în realitatea mea, cea a vieţii mele, dar în ziua aceea, această jumătate de oră a durat toată seara, nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la ea, la Lisandra, la ochii ei speriaţi de realitatea acelei rupturi, am văzut deseori persoane devastate de o suferinţă din dragoste, însă niciodată, la nici una dintre ele, nu am sesizat o asemenea durere, şi nu era vorba de o disperare romanescă, de poză sau de obişnuinţă, ci de o disperare intrinsecă acelei persoane, organică, viscerală, există suflete care nu vor simţi niciodată disperarea într-o asemenea măsură, acele sentimente pe care le ştim cu toţii după nume, pe care le putem experimenta cu toţii, le putem resimţi, care au pentru fiecare o anumită intensitate, pe care le dorim universale, uităm asta prea adesea, dar meseria mea mi-o aminteşte zilnic: nu toată lumea suferă la fel.
Încercam să-i ghicesc vârsta Lisandrei, douăzeci şi cinci de ani, poate, părul închis şi pielea trandafirie, mată, ochii ei? nici nu observasem ce culoare au, singurul lucru pe care îl sesizasem era suferinţa, ochii cu cearcăne roşii, nu schiţase nici un gest spre cutia cu batiste de hârtie care se afla între noi, ştergându-şi nervos ochii şi nasul cu dosul puloverului albastru, culoarea lui mi-o reamintesc, ideea de a nu o mai revedea poate niciodată m-a determinat să beau un al doilea pahar, apoi un al treilea, atunci am ieşit să mă plimb ca să-mi iau gândul de la ea, nu am reuşit, e de ajuns o milionime de secundă ca să te doboare o obsesie, timpul nu contează aici, coboram scările ca să ies în stradă convins că nu ştiam încotro mă îndrept, fără să-mi dau seama, tocmai pornisem în căutarea ei…
Despre Hélène Grémillon și noul ei roman
Scriitoarea franceză Hélène Grémillon s-a născut în 1977 la Poitiers. După studii de filologie şi istorie, se lansează în presă (lucrează pentru Le Figaro şi L’Avant-scène cinéma) şi în regia de scurtmetraj. În 2010 debutează cu romanul Confidentul (Le confident) – o poveste în care pasiunile şi întâmplările dramatice se înlănţuie pe fundalul tulbure al Franţei ameninţate şi apoi ocupate de nazişti –, în aceeaşi măsură un succes de public şi de critică. „Cartea care a cucerit lumea“, tradusă până în prezent în 27 de limbi, a fost distinsă cu Prix du Premier Roman de la Forêt des Livres (2010), Prix Palissy (2011), Prix Emmanuel Roblès (2011), Prix Montalembert (2011), Euregio Schüler Literaturpreis (2013). În 2014, Hélène Grémillon îşi publicã cel de-al doilea roman, Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), devenit de asemenea bestseller.
„Trauma din copilărie este adevăratul subiect al acestui roman. Pornind de la o dramă reală care s-a petrecut în Argentina în 1987, Hélène Grémillon şi-a conceput noua carte cu un acut simţ al suspansului, al cărui secret îl deţine. […] Forţa romanului rezidă în fina analiză psihologică. Paginile despre gelozie, spre exemplu, sunt antologice.“
Le Nouvel Observateur
„Tangou pentru Lisandra te ţine cu sufletul la gură şi confirmă impresionantul talent al autoarei Confidentului.“
Le Monde des livres
