J.R. Moehringer, absolvent de Yale şi câştigător al premiului Pulitzer, jurnalist la New York Times şi Los Angeles Times, a devenit celebru în toată lumea prin colaborarea cu Andre Agassi la scrierea autobiografiei acestuia, precum şi prin publicarea propriei autobiografii, Dulcele bar (The Tender Bar). Ce face din această autobiografie o carte asupra căreia merită să te opreşti este evidenta ei structură literară: nu contează atât cronologia evenimentelor (sau chiar evenimentele înseşi), cât felul în care autorul construieşte o atmosferă romanescă ce te trimite cu gândul la un Decameron modern, plasat în America anilor ’70-’80, într-un colţ liniştit al Manhattanului, Long Island, încă în siajul generaţiei beat.
„Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo când ne era sete, bineînţeles, şi când ne era foame, şi când eram morţi de oboseală. Mergeam acolo când eram fericiţi, să sărbătorim, şi când eram trişti, să răbufnim. Ne duceam acolo după nunţi şi înmormântări, să luăm ceva ca să ne calmăm şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Ne duceam acolo când nu ştiam ce ne trebuie, în speranţa că cineva ne va spune. Ne duceam acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu, toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea ne duceam acolo când trebuia să fim găsiţi.”
Barul prin care micul Moehringer descoperă lumea, are rezonanţe livreşti – Dickens, scris cu litere vechi englezeşti –, dar este un mediu în care toţi îşi au locul, în care oamenii se refugiau nu numai pentru a „respecta” regula de aur a barului stabilită de patronul Steve – fiecare a treia băutură gratis –, ci pentru a comunica, a discuta aprins, a se refugia. Barul devine un axis mundi, în care bărbaţii îşi regăsesc identitatea, dar, în ultimă instanţă, un (fals) sens al vieţii, căci pentru unii, acel bar însemna începutul şi sfârşitul, şi doar pentru câţiva, poarta către lumea cea largă.
„Mă tem că suntem atraşi către ceea ce ne părăseşte şi către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă, în cele din urmă, cred că suntem definiţi de ceea ce ne îmbrăţişează. Fireşte, am îmbrăţişat la rândul meu barul, până când, într-o seară, barul m-a respins şi, în acea părăsire finală, mi-a salvat viaţa.”
În călătoria sa iniţiatică, Moehringer revine mereu la Bar nu pentru a fugi de realitate, ci pentru a o înţelege mai bine – un copil crescut fără tată, Moehringer descoperea în acel bar, în discuţiile cu bărbaţii, acea reasigurare a normalităţii. Barul – devenit, între timp, Publicans – este locul în care se întoarce de câte ori are un eşec sau o bucurie, pentru a le-o împărtăşi celorlalţi, personaje parcă venite din romanele lui Raymond Chandler. Dar Barul este şi locul de care trebuie să se desprindă la un moment dat, pentru că, inevitabil, acea atmosferă romantică în care învăluise imaginea barului se destramă şi eam atinsă de moarte. „Dickens”, permanent pendulând între fuga de viaţă şi „a face curte morţii”, ajunge să fie şi un simbol al morţii, al tristeţii oamenilor care se simt, dintr-odată, lipsiţi de conducătorul lor spiritual.
„Mereu privisem barul lui Steve ca pe o metaforă, ca pe un râu, ca pe un ocean, ca pe o plută, ca pe un vapor, ca pe un tren care mă ducea într-un oraş îndepărtat. Acum vedeam barul ca pe un submarin blocat pe fundul oceanului şi eram pe cale să rămânem fără aer.”
Privind înapoi cu nostalgie şi surpriză, Moehringer îşi dă seama că, într-o lume fără repere, căutase în Bar tocmai punctul de stabilitate, modelele de urmat. Numai că Barul nu face decât să-i arate, chiar şi după zeci de ani de căutări inutile, că adevăratele modele erau chiar lângă el, chiar cele de care poate inconştient fugea, pentru că nu corespundeau cu imaginea lui despre ce înseamnă „model”.
„Barul lui Steve a ajuns repede să fie privit în Manhasset ca fiind Barul. Aşa cum spuneam Oraşul când vorbeam despre New York, Strada pentru Wall Street, spuneam mereu Barul, de la sine înţeles, şi era de fiecare dată clar la ce bar ne refeream.”
Ca în poveştile cu happy end, barul nu devine un loc al eşuării, nu-şi transformă personajul în antierou, ci îl maturizează, tocmai prin aceea că reuşeşte să-l elibereze la timpul potrivit. Dar Moehringer vorbeşte cu o asemenea duioşie despre locul formării sale, încât simţi că Barul este, de fapt, personajul principal, personajul înţelept care ştie cum să-i facă pe oameni să comunice şi să se descopere pe sine.
J.R. Moehringer, Dulcele bar, traducere de Paul Slayer Grigoriu, Editura Publica, 2013.
Cartea poate fi comandată de pe librăria online Cărturești la prețul de 49 lei aici. Nu uitați că, dacă sunteți cititori Bookaholic și introduceți codul, beneficiați de 15% reducere. Detalii avem aici.
