Al doilea roman al scriitoarei franceze Hélène Grémillon – Tangou pentru Lisandra – este o carte complexă, cu multă tensiune, deopotrivă roman psihologic, istoric, erotic (dramă conjugală) și polițist. Însă, dincolo de toate acestea, este o carte în care se ridică acut problema recâștigării sinelui și a timpului prin povești. Cartea pune în prim-plan, alături de răsfrângerea unor evenimente traumatizante din istoria recentă a Argentinei, nevoia omului de a se (re)găsi pe sine spunând și ascultând povești, de a-și limpezi propria poveste întunecată.
Ineditul viziunii scriitoarei franceze stă în raportul pe care aceasta îl stabilește între poveste, timp și umanitate: „Mie mi-am povestit deja – mai întâi în minte și apoi cu voce tare –, am făcut asta, am transformat teroarea în poveste, i-am impus formele obligatorii oricărei narațiuni, am ales cuvintele potrivite pentru a exprima imaginile acelea și pentru a găsi o anumită cronologie, asta a fost cel mai greu, să introduci o ordine temporală în frică, să pui cap la cap elemente, gesturi, evenimente care până atunci se suprapuseseră într-o ramificație a terorii, totul era în afara timpului, violent, a trebuit să reintroduc timpul, această noțiune a umanității care dispare de îndată ce inumanitatea intră în acțiune – dar am reușit, am făcut-o singur. Acum trebuie să rostesc în fața cuiva această poveste plină de cuvinte, modelată din cronologii și pe urmă, în sfârșit, va deveni ceva firesc, cred (…). Vreau să trăiesc povestind toate astea. Nu ca să mă blochez, ci ca să mă eliberez”.
Acțiunea este plasată în anul 1987, la Buenos Aires, având în centrul și în fundalul ei argentinieni ce poartă cu ei, prin timpul propriilor vieți, povara consecințelor dictaturii militare instaurate în 1974, junta condusă de generalul Rafael Videla torturând 30 000 de oameni până în 1983, când a fost reinstaurată democrația. În prim-planul romanului îl găsim pe Vittorio Puig, un psihanalist acuzat de uciderea soţiei sale, Lisandra, şi pe Eva Maria, o pacientă răvășită de dispariţia fiicei sale în timpul dicaturii, care își asumă sarcina dată de psiholog, aceea de a întreprinde o anchetă personală pentru a proba nevinovăţia acestuia.
Universul romanului propune o lume în care identitățile oamenilor se ascund sub diverse măști, duplicitatea, neîncrederea, bănuiala, gelozia, vinovăția, teama, dar și dorința de răzbunare transformând viața fiecăruia într-un calvar. Deși junta nu mai există, infernul existențelor continuă, fie prin absențe neexplicate care distrug prezentul și viitorul celor rămași, fie prin pierderi dureroase care duc la mutilări ale sinelui. Ca și la nivel colectiv, și în viețile personale ale oamenilor, mai nimic din ce se vede nu este și adevărat, iar adevărul este fărâmițat șideparte de suprafață.
Romanul este polifonic, reunind nu doar povestea psihanalistului, a Lisandrei și a Evei Maria, ci și a multor altor personaje, cu roluri diferite pe scena socială a Argentinei, prezente în roman prin confesiunile înregistrate în biroul psihanalistului sau făcute cu ocazia investigării morții Lisandrei. Astfel că moartea violentă a Lisandrei, personajul absent al romanului, și acuzația îndreptată înspre soțul ei devin un nucleu-pretext în jurul căruia se întind și se strâng o mulțime de alte fire narative. Și câte fire narative, atâtea drame sau tragedii, toate puse în pagină extrem de subtil și veridic, cu impact emoțional sporit.
Cutremurătoare sunt paginile în care sunt redate torturile fizice și mai ales psihice ale deținuților, pagini în care iese în evidență rolul psihologilor în sistemul de control instaurat de dictaturi, psihologi-torționari care rămân nepedepsiți și ajung chiar să-și consilieze victimele.
Universul romanului este foarte dens, problemele ridicate fiind diverse și surprinse nuanțat, strânse cu multă inteligență în firești puncte de întâlnire ale narațiunii: torționari nepedepsiți, pierduți în mulțime, coabitând cu familiile victimelor, frați care sunt ignorați de părinții obsedați de copilul dispărut, mame care devin alcoolice, o copilărie plină de abuzuri sexuale care își va lua drept tribut viața de adult, vinovați care se strecoară prin viață cu fața curată, pasiuni reprimate, frumusețe risipită, dublul tăiș al psihanalizei – rolul psihiatrilor în timpul dictaturilor (aceștia ar putea fi cei mai duri agresori), confuzia dintre realitate și halucinație, limitele și importanța cunoașterii celuilalt, dificultatea de a avea încredere în sine în lipsa privirii venite din exterior, patologia geloziei, pericolul lipsei de încredere în propria persoană, fragilitatea, drama bătrâneții unei femei, potențialul distructiv al mâniei, teama paralizantă și înnebunitoare transformată în paranoia, treptele acceptării psihologice, oamenii ca vulcani stinși sau adormiți, absurdul ca refugiu în fața inumanului, frumusețea, profunzimea și dramatismul tangoului în care se simt și se uită spasmele vieții.
Titlul din franceză – La garçonnière – rămâne un mister până la finalul romanului, un final extreme de bun, imposibil de intuit, care dezleagă enigma personajului absent, imaginea fetelor devenite garsoniere ale bărbaților fiind una extrem de puternică. Și odată cu această imagine din finalul romanului, se motivează și nevoia salvării prin iubire surprinsă și în mottoul din Samuel Beckett (Prima iubire): „Ce importanță are dacă un țipăt este slab sau puternic? Ceea ce trebuie este ca el să contenească. Vreme de ani buni am crezut că vor conteni. Acum n-o mai cred. Mi-ar fi trebuit poate alte iubiri. Dar dragostea nu se comandă”.
Hélène Grémillon reușește nu doar să păstreze misterul morții până la ultima pagină a romanului, dar mai ales știe să scoată la iveală subtil ascunzișurile firii umane oglindite în spirală, în gesturi și atitudini, știe să contureze o serie de psihologii motivate faptic (ecouri în timp ale dramatismului), iar ritmul narațiunii este unul potrivit analizei psihologice care este mai mult sugerată imagistic decât explicită, dar pe cât de discretă, pe atât de pătrunzătoare, arta decupajului din abisurile fiecărui personaj funcționând ireproșabil.
Citiți un fragment din carte aici.
Hélène Grémillon, Tangou pentru Lisandra, traducere din franceză de Simona Brînzaru, Humanitas Fiction, 2015
