Bookaholic

Sub forma unui eseu care are la bază un dialog între Amos Oz şi fiica sa, Fania Oz-Salzberger, volumul de faţă pune de fapt problema identităţii evreieşti, demontând clişee şi preconcepţii şi sintetizând câteva dintre trăsăturile esenţiale ale istoriei evreilor. Minuţios documentată, cartea nu devine greoaie datorită supleţii argumentării şi ideilor, condimentate cu un umor savuros: fie că este vorba despre figuri exemplare de rabini, despre o istorie a personajelor feminine din Biblie sau potenţialul autor feminin al Cântării Cântărilor, ori despre importanţa educaţiei şi iniţierii timpurii a copiilor în tainele textelor sacre, ea păstrează aceeaşi formulă alertă şi palpitantă până la sfârşit.

Diversitatea informaţiilor, paginile scrise cu o atitudine lipsită de înverşunare fac din Evreii şi cuvintele o lectură esenţială nu numai pentru cei interesaţi de istoria şi înţelepciunea evreiască, ci şi pentru cititorii pasionaţi de eseuri culturale care păstrează balanţa între efervescenţa ideilor şi exprimarea ponderată a acestora.

Evreii și cuvintele, de Amos Oz – fragment

Traducere din engleză şi note de Ioana Petridean
„Seria de autor Amos Oz”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Humanitas Fiction

Părinţii evrei nu recitau pur şi simplu poveştile, regulile şi fundamentele credinţei lor într-un cadru familial; le citeau. Chiar dacă nu aveau nici un fel de carte, textele ritualice pe care le narau erau deja scrise în cărţi. Un papirus ori un pergament era un bun destul de costisitor în Antichitatea târzie şi în Evul Mediu, prin urmare este imposibil să ne imaginăm că fiecare locuinţă evreiască, fie ea în Africa de Nord sau în Europa, avea la îndemână aşa ceva. Dar sinagogile păstrau sulurile Torei bine ascunse, într-un dulap frumos împodobit, aşezat pe zidul orientat către Ierusalim. Iar anumite persoane din cadrul comunităţii – rabinul, dascălul, medicul, comerciantul înstărit – trebuie să fi deţinut cel puţin câteva dintre cărţile rabinice sfinte. Aşa încât accesul la texte nu era imposibil, lectura publică şi recitarea lor reprezenta o cerinţă de bază, iar conţinutul lor răsuna în fiecare casă evreiască.

Chiar dacă uneori nu se găsea nici o sinagogă pe o rază de kilometri întregi, chiar dacă în apropiere nu locuia nici un rabin, de obicei se găsea cineva capabil să recite fărâme din textul Torei, versete cruciale, formulări de bază, poate chiar scheletul poveştii. Poate doar un vers cântat. Dar reuşeau, cu toate acestea, să le transmită copiilor lor o moştenire scrisă, deşi într-o formă orală. Chiar şi atunci când nu aveau acces la cărţi sau la educaţie, evreii erau deja familiarizaţi cu textul.

Pe de altă parte, în cadrul familiilor evreieşti prospere, precum familia lui Glikl din Hameln, comercianţi din secolul al XVII-lea din Hamburg-Altona, şi fetele aveau parte de educaţie, urmând şcoli concepute special pentru ele. „Tatăl meu şi-a educat copiii, fiii şi fiicele deopotrivă, oferindu-le o învăţătură cerească, dar şi una lumească“, scria Glikl. La maturitate, a devenit o femeie de afaceri de succes şi o cititoare avidă, mai ales de limbă idiş (pe care ea şi compatrioţii ei o numeau taytsh), deşi cunoştea ebraica şi, probabil, şi germana. Rafturile bibliotecii ei, aşa cum stau mărturie şi scrisorile sale, nu conţineau o varietate largă de volume, însă acestea erau de o înaltă calitate intelectuală: o traducere a Bibliei, tratate de etică, manuale practice, mărturii istorice despre viaţa evreilor şi despre persecuţiile pe care le-au suferit, proverbe în idiş, fabule şi poveşti – o colecţie amplă, pentru orice cititor mediu – pentru femei educate, cărţi de rugăciuni (tekhines) şi incredibil de populara Tzena urena. Aceasta din urmă oferea femeilor educate precum Glikl din Hameln ocazia de a arunca o privire asupra textelor talmudice şi a interpretărilor rabinice, aşezate alături de fragmente biblice, totul într-un mod cât se poate de îngrijit. Viaţa lui Glikl din Hameln a fost una excepţională – era o femeie bogată, se afla în centrul unei adevărate reţele de relaţii şi avea darul de a fi un talentat autor de scrisori de familie care au supravieţuit trecerii timpului –, însă materialele pe care le lectura erau accesibile unui număr foarte mare de femei evreice, precum şi unui mare număr de cititori bărbaţi, care nu făceau parte din rândurile rabinilor. Spre deosebire de limbile vorbite echivalente din Europa contemporană, dialectul idiş a dat naştere unei biblioteci legate, în mod intim, de vecina sa cultă – ebraica –, fiind astfel mult mai potrivit educaţiei persoanelor laice cu vădite preocupări intelectuale.

În vreme ce alte societăţi premoderne şi-au conservat memoria în şabloane pe care le putem reduce la „părinte–poveste–copil“, echivalentul evreiesc ar fi „părinte–carte–poveste–copil“. Poveştile evreieşti nu erau simple naraţiuni, pline de precepte morale şi legale: prezentau legile divine şi reguli de comportament. Cartea a atras după sine o aculturalizare în interiorul căminului. Cărţile făceau să răsune în urechile copiilor cuvintele rigide şi constrângătoare, bogate şi puternice. Multe dintre cuvinte erau, desigur, ciclice, recitite şi repetate iar şi iar. Calendarul evreiesc menţionează frecvenţa cu care erau reluate textele – zilnic, săptămânal, lunar sau anual. Repetiţia poate seca izvorul creativităţii, asta e cert, însă are şi strania însuşire de a ancora, de a da un impuls şi chiar de a lua prin surprindere. Versurile repetate încontinuu pot da naştere muzicii; şi o mare parte a muzicalităţii evreieşti îşi are originea în repetiţia continuă a cuvintelor. Copiii asimilează pentru totdeauna aceste sonorităţi textuale sub forma unor cântece de leagăn.

Modul în care părinţii evrei îşi creşteau copiii avea, şi probabil încă are, o latură academică absolut unică. A fi părinte însemna să-i asiguri copilului un anumit nivel de instruire bazat pe text, iar a fi copil implica o cantitate minimă de studiu, redusă la recitarea a cel puţin câteva formule. Acest lucru însemna, de fapt, supravieţuire culturală. Stereotipurile secolului XX, îndeosebi cele din Statele Unite ale Americii, dar, într-o anumită măsură şi din Israel, aruncă asupra părinţilor evrei, în special asupra mamelor, acuzaţia de a fi ultraprotectoare faţă de copiii lor, trezindu-le celor mici sentimente de anxietate şi vină. Autorii acestei cărţi nu se dau în vânt după glumele despre mamele evreice – deşi unele sunt chiar drăguţe şi amuzante –, dar perspectiva noastră istorică este diferită. Există, într-adevăr, extrem de multă frică în genele parentale evreieşti – şi nu întâmplător –, dar şi o întreagă serie de pretenţii. Să fii părinte evreu este un lucru dificil, apăsător.

Copiii sunt creaţi nu doar pentru a moşteni o credinţă, nu doar pentru a împărtăşi o soartă colectivă, nu doar pentru a purta ireversibilul semn al circumciziei, ci şi pentru a moşteni eticheta formatoare a unei anumite biblioteci. Nu era îndeajuns ca tinerii să urmeze anumite ritualuri universale de trecere – să-i privească pe vârstnici şi să facă totul pentru a le călca pe urme, să înveţe să muncească ori să lupte şi să depene poveşti sau să cânte în jurul focului. Tradiţi­ile orale şi strădaniile fizice nu erau suficiente. Trebuia să şi citeşti din cărţi.

Prin urmare, vreme de secole întregi, copiii evrei, atât băieţii, cât şi fetele, au avut acces la textele scrise: fragmente din Biblie, bizarul cuvânt ebraic, câteva binecuvântări şi rugăciuni. În orice moment, în aceeaşi casă, la sinagogă sau la şcoală coabitau două sau chiar trei generaţii. Acestea erau capabile să-şi transmită una alteia cuvintele, cântecele şi ritua­lurile. Alături de practicile generale de creştere a copiilor – formarea unor obiceiuri, dobândirea unor deprinderi şi spunerea de poveşti –, generaţiile mai în vârstă se asigurau că fiii şi nepoţii lor se familiarizau cu textele scrise. „Ca să le dau celor ce mă iubesc bogăţii şi să le umplu cămările lor“, după cum spune învăţătura din Pilde, pe care Rabban Yohanan a pus-o, cu atât de mult zel, în practică.

Despre Amos Oz

Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La 15 ani se stabileşte în kibbutzul Hulda. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în oraşul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internaţional al romanului Soţul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013), scriitorul continuă să publice cărţi de ficţiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârşită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas, 2010), Rime despre viaţă şi moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viaţă campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). Semnează eseuri literare, culturale şi politice, cele mai cunoscute aflându-se în Cum să lecuieşti un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011).

În 2012, publică împreună cu fiica sa, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul Evreii şi cuvintele.

Opera sa e tradusă în peste 40 de limbi. Printre cele peste 30 de premii şi distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii al Editorilor Germani (1992), Premiul Goethe (2005), Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul Príncipe de Asturias pentru literatură (2007), Premiul Heinrich Heine (2008), Premiul Franz Kafka (2013).

Despre Evreii și cuvintele – receptare selectivă

„Evreii şi cuvintele este o carte pasionantă şi amuzantă, care deconstruieşte clişee şi stereotipii la fiecare pagină. Tonul său e pe jumătate serios, pe jumătate glumeţ, combinând o bună cunoaştere a subiectului cu o notă informală. O carte care promite să creeze controverse şi să fie foarte citită.“

Mario Vargas Llosa

„O carte originală şi cutremurătoare, Evreii şi cuvintele reuşeşte să adune laolaltă mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cântece, poveşti, dispute, elogii, blesteme şi glume în geamantanul unei cărţi subţiri, palpitante de… ce anume? Istorie? Antropologie? Critică literară? Teologie? Toate acestea şi chiar mai mult. Este o carte minunată.“

Jonathan Safran Foer

„Un volum absolut cuceritor.“

Bernard-Henri Lévy

„O carte încântătoare, plină de umor, despre condiţia evreilor – şi sursa curajului lor – de a fi mereu în dispută cu lumea, şi unii cu ceilalţi,şi chiar cu Dumnezeu însuşi. O carte de citit neapărat.“

Wall Street Journal

„Un eseu important, minunat, care va avea rezonanţă nu doar în urechile evreilor, ci şi în mintea oricărui intelectual laic sensibil la bogăţia cuvintelor din cărţile noastre religioase.“

Jürgen Habermas