Citind cea mai recentă carte a lui Amos Oz tradusă în română – Evreii și cuvintele – te întrebi, vrând-nevrând, cum ar fi fost să aibă și copiii românilor drept povești ale copilăriei texte care să provoace întrebări și răspunsuri privind până și cele mai neînsemnate aspecte ale existenței (legate în discuții firesc-contradictorii), în loc de scufițe care sunt mâncate de lup dacă se abat de la drumul stabilit de alții.
Evreii și cuvintele este o carte-eseu scrisă de către Amos Oz și fiica acestuia, Fania Oz-Salzberger. Un romancier și un istoric aparținând unor generații diferite scriu o carte vie despre importanța pe care o au pentru identitatea evolutivă a evreilor (și a oricărui popor) mesajele lingvistice transmise de la o generație la alta.
Este o carte ce își propune să genereze discuții substanțiale, dincolo de posibilele răspunsuri adunate peste timp, dar și dincolo de timp și de spațiu. Dezistoricizarea contextului se impune de la sine, atâta timp cât subiectul formează importanța educației bazate pe interogație. Pe ce fel de „învățături” punem preț, ce întrebări punem, ce și cum dezbatem, cine cui pune întrebări – sunt doar câteva date ale ecuației, de necontestat fiindcă suntem pavați de cuvinte mult mai mult decât iși imaginează cei mai mulți dintre noi.
Evreii și cuvintele (citiți un fragment din carte aici) este mai ales o carte speculativ-reflexivă care evidențiază importanța pe care au avut-o în special textele scrise în continuitatea identitară a evreilor: „Continuitatea evreilor a depins dintotdeauna de cuvintele rostite și de cele scrise, de un labirint de interpretări, dezbateri și dezacorduri, aflat într-o continuă extindere și de un raport interuman unic. La sinagogă, la școală, dar mai ales acasă, a existat mereu un dialog profund între două sau chiar trei generații”.
Cei doi aleg drept unitate de măsură a istoriei evreiești cuvintele și privesc continuitatea ca fiind mai ales una textuală. Foarte important este că această privire este aruncată de doi evrei israelieni laici, care nu cred în Dumnezeu (dar pentru care laicitatea nu e rupere cu tradiția, ci doar o înțelegere diferită a lumii și a omului, una realizată dacă nu în liniște, măcar în libertate, efervescența intelectuală, întrebările fiind mai importante decât răspunsurile) și a căror identitate evreiască nu este dată de credință: „Pentru evreii seculari ca noi, Biblia ebraică reprezintă o creație umană magnifică. Exclusiv umană. O iubim și o punem sub semnul întrebării”. Biblia devine un obiect al admirației.
Atenția se îndreaptă pe „modelul evreiesc de conversație intergenerațională”, mai ales că și vechile texte ebraice sunt centrate pe două perechi cruciale: părinte-copil și profesor-elev. Mai importantă decât perechea femeie-bărbat, paradigma patrofilială ce stă la baza memoriei, a mitologiei, a ethosului și a artei colective a evreilor este mai puternică decât în alte culturi. Evreii și-au educat copiii (favorizați erau băieții care trebuiau să meargă la școală de la 3 la 13 ani), familiarizându-i cu povești, transformându-i în oameni care depind de cărți.
Așa-zisa literatură pentru copii a evreilor a fost cât se poate de „serioasă”, constituită fiind din teme ce au dezvoltat capacitatea de a pune întrebări în așa fel încât nici o piatră să nu rămână neîntoarsă de la locul ei. Relația dintre rabin și elev era cu sens dublu – „iubirea și admirația sunt legate prin dezbatere, exact așa cum ar trebui să fie. Diferența de opinie, în interiorul gândirii raționale, este chiar numele jocului”. De mici, copiii învață că lucrurile mărunte au egală importanță cu cele mari, credința căpătând și o altă conotație: „să înțelegi legile încurcate care guvernează până și cele mai neînsemnate elemente ale existenței umane reprezintă un act de credință”.
Paradigma conversației generaționiste evreiești este de invidiat, regula de bază a conversației în familie fiind aceasta: adunați în jurul pâinii de pe masă, copiii pun întrebări, părinții răspund. Cele mai „rele” întrebări sunt cele mai bune, transmiterea ștafetei implicând deopotrivă și o abordare inteligentă a adversității adolescentine. La 12-13 ani, copiii devin responsabili de moștenirea textuală. A fi credincios înseamnă și să fii purtător de povești prin care se caută argumentativ adevărul, care creează și re-creează realități, care anulează ignoranța și naivitatea. Deseori cu mult umor și cu o reverență ireverențioasă. Așa cum fac și cei doi Oz.
„Evreii au o bogată moștenire a râsului, adesea adiacentă bogatei noastre moșteniri de lacrimi. Există o tradiție solidă a unei autocritici dulci-amărui, care merge adesea până la punctul dezaprobării, care s-a dovedit a fi un instrument de încredere în procesul de supraviețuire într-o lume ostilă. Și de vreme ce râsul, lacrimile și autoironia sunt aproape întotdeauna verbale, toate curg delicat în obiceiul israelit și evreiesc de a dezbate totul și de a se certa cu toată lumea: cu sine, cu prietenii, iar uneori, cu Dumnezeu”.
Amos Oz și Fania Oz-Salzberger, Evreii și cuvintele, traducere din engleză și note de Ioana Petridean, Humanitas Fiction, 2015
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
