La sfârșitul lunii trecute, pe 29 și 30 octombrie, scriitorul francez David Foenkinos s-a aflat în România la invitația Institutului Francez. Acesta a participat la lansarea romanului Charlotte (traducere de Cristina Nan, colecția „Babel”, Editura Nemira; apărut la Gallimard în 2014), la o masă rotundă la Institutul Francez din București, despre cărțile sale traduse în limba română, alături de o parte dintre editorii și traducătorii săi în limba română și la decernarea Premiului Liste Goncourt – Le choix roumain.
Am profitat de ocazie și m-am întâlnit cu David Foenkinos pentru un interviu chiar înainte de lansarea Charlotte de joi, 29 octombrie, din ceainăria Cărturești Verona. Vă spuneam aici (unde puteți citi și un fragment din volum) cât de mult mi-a plăcut această carte, așa că abia așteptam să-l întâlnesc pe autorul cu pricina, foarte popular în Franța.
Pentru că franceza mea e ruginită, iar scriitorul a preferat să discutăm în limba sa maternă, comunicarea ne-a fost intermediată de traducătorul Cătălin Rață, căruia îi mulțumesc.
Sunteți un scriitor prolific – de la debut, din 2001, publicați o carte, chiar două pe an sau una la o distanță de doi ani. Nouă din paisprezece romane v-au fost traduse în limba română, la cinci edituri diferite: Humanitas, Nemira, Pandora M, Grupul editorial Rao și Paralela 45. Toate cărțile dumneavoastră sunt, din punctul meu de vedere, extrem de diferite, însă, cumva, cred că le-am putea găsi tuturor iubirea ca numitor comun. Cum scrieți, cum lucrați, când știți că ați prins subiectul pe care-l veți dezvolta într-o carte?
Dacă vi se pare că scriu prea mult, pot să încetinesc. (râdem)
Toate cărțile mele sunt diferite, da, și fiecare aventură romanescă este, la rândul ei, diferită. Iar la Charlotte, descoperirea operei ei a reprezentat punctul de plecare.
N-aș putea spune neapărat că dragostea este în centrul fiecăreia. Sunt, cu siguranță, niște povești de viață în care dimensiunea afectivă este importantă, așa cum este și în cazul cărții Charlotte.
Altfel, am avut norocul să cunosc mulți editori din România și mă bucur că această carte care tocmai a apărut este foarte frumoasă.
Ați trecut, prin ecranizarea romanului Delicatețe, în rândul scenariștilor. Ce v-a atras în această direcție? V-ați putut desprinde ușor de lentilele de scriitor în favoarea celor de scenarist?
N-am fost doar scenarist, ci chiar unul dintre cei doi regizori ai filmului, alături de fratele meu. Într-adevăr, a fost o schimbare mare de la scriere – care este o activitate solitară – la film – lucrul cu peste cincizeci de persoane, pe care uneori trebuie să le îndrumi, așa cum a fost cu Audrey Tautou, de exemplu. Presiunea datorită prezenței unor persoane atât de numeroase este mare și m-a interesat foarte mult să văd cum funcționează, ce pot învăța eu din asta.
Trebuie să-ți spun că este minunat să creezi o eroină și apoi să o faci să devină, cumva, realitate.
Apare și în carte menționată obsesia dumneavoastră pentru artista Charlotte Salomon – care se întrevede și în alte romane, așa cum precizați și în volumul acesta. Povestiți-ne mai multe despre această obsesie. Cât timp v-a luat să-i puteți scrie povestea?
A durat cam zece ani scrierea volumului. A fost destul de greu pentru că nu știam cum să scriu această carte, nici nu aveam suficiente documente, dar am visat să împărtășesc această pasiune. M-am bucurat foarte mult când această carte a fost în sfârșit publicată, după zece ani, timp în care le-am vorbit tuturor despre ea, am vrut ca lumea să o cunoască.
Am vrut să fac ceva pentru ca această femeie extraordinară, acest geniu să nu fie uitat. Iar în Franța cărțile au înregistrat un mare succes, oamenii au descoperit-o, s-au așezat plăcuțe peste tot pe unde a locuit Charlotte. Am vrut să lupt împotriva acestei artiste și simt că am făcut ceva de foarte bună calitate.
Naratorul-scriitor mărturisește că totul a pornit de la Aby Warburg și biblioteca sa fabuloasă. Biblioteca dumneavoastră cum arată?
O, biblioteca mea! Sunt cărți peste tot, este un mare dezastru. (râdem) Dacă vreau să citesc o carte, nu reușesc să o mai găsesc și trebuie să o cumpăr din nou.
Credeți că, dacă n-ați fi avut un narator-scriitor care să spună povestea lui Charlotte, care să arate cum i-a reconstituit pașii, romanul nu ar mai fi fost la fel de credibil?
Ce să spun, într-adevăr, în toate celelalte cărți inventez personaje care sunt naratori. Această carte, însă, este prima în care naratorul sunt chiar eu.
Cred că nu aș fi reușit să scriu această carte dacă nu m-aș fi aplecat asupra ei, dar n-aș vorbi neapărat despre credibilitate. La un moment dat, am luat hotărârea să vorbesc astfel despre Charlotte pentru că era vorba de raportul meu cu ea și de motivele pentru care o iubesc. Este o biografie emoțională care îmbracă o formă foarte personală.
Pornim cu două exemple: în „Vă amintiți de David Foenkinos?”, protagonistul poartă numele autorului: David Foenkinos; iar în „Charlotte” își face loc scriitorul care își povestește întâmplările legate de documentarea vieții lui Charlotte Salomon la persoana I, singular. Vă place să vă provocați cititorii?
Cartea Vă amintiți de David Foenkinos? poate fi considerată ratată sau nu prea interesantă, căci mă amuz pe seama unui scriitor care are același nume ca mine. Poate are un caracter conceptual prea mare. În orice caz, ceea ce vreau să subliniez este că nu era vorba despre mine acolo. Mă gândeam că toată lumea mă uitase, dar, de fapt, la vremea când scriam această carte, nimeni nu mă cunoștea. (râdem) Era o carte care ținea de domeniul absurdului.
La Charlotte, lucrurile stau altfel.
Nu știu cum să răspund la întrebare…
„Charlotte” nu este prezentat ca biografie, ci ca roman. La fel ca „Lennon” – care pleacă de la un personaj real, dar se duce spre ficțiune. Care este locul ficțiunii și care este cel al realității, al istoriei în cărțile dumneavoastră?
Nu sunt jurnalist, deci nu aveam cum să scriu ca unul. Însă atât în Charlotte, cât și în Lennon, totul este adevărat. Le-am spus romane pentru că mi-am imaginat cum au gândit, cum le-au fost viețile, lucruri pe care nu le-am cunoscut, de fapt.
M-a surprins stilul în care este scris „Charlotte”, e prima carte de-ale dumneavoastră care inovează din punct de vedere al formei, pare un poem narativ, nu un roman. Un lung poem care te năucește prin simplitatea frazelor și tragismul cuprins printre rânduri. La un moment dat, în carte Charlotte este descrisă ca trăind în lumea ei – „Reverie și, desigur, poezie”. Așadar, de ce așa și nu altfel? Cum ați ajuns la forma aceasta?
Am explicat parțial și în carte aceste lucruri și am spus că, de fapt, forma mi s-a impus cumva. În felul acesta, era timp de respirat și de introdus niște elemente de blândețe. Asta a permis și cărții să ajungă să fie un mare succes, tocmai pentru că nu era ceva zdrobitor, năucitor, greu, ci conținea și niște elemente optimiste, întocmai precum opera lui Charlotte Salomon.
Am văzut că, în unele materiale din ziarele franțuzești, vi se reproșează forma aceasta, oamenii spun că ar fi facilă. Cum comentați?
Mi se pare normal să existe niște critici. Lucrurile nu sunt, însă, atât de grave. Trebuie să înțelegem, totuși, un lucru: această carte a fost cea mai bine vândută carte în Franța, a ajuns să fie favorită la premiile Goncourt, s-a bucurat de o mare expunere. Și-atunci sigur că s-au înregistrat și judecăți critice. De altfel, în afară de două ziare, toată lumea a lăudat această carte.
Oricum, pe mine nu mă deranjează că există oameni cărora nu le place. Până la urmă, aș putea spune că nici nu-mi pasă dacă compar această realitate cu cea a mulțimilor de oameni care au descoperit-o pe Charlotte Salomon datorită mie – mă gândesc, de exemplu, la marea expoziție care va avea loc la Nisa în ianuarie 2016 și la alte știri despre ea care sunt în lumea întreagă.
Afirmați, într-un interviu, că după ce „Charlotte” a fost publicat, n-ați putut începe o altă carte. De ce? Acum scrieți?
Timp de un an m-am oprit din scris. Cartea aceasta îmi consumase toată energia. A fost lucrul cel mai important pentru mine, o perioadă foarte intensă la sfârșitul căreia m-am simțit golit complet de orice energie.
După această pauză lungă, am reînceput să scriu și am terminat o carte care va apărea peste șase luni în Franța.
Ne puteți spune mai multe despre această carte nouă?
Se numește Biblioteca cărţilor refuzate. Este povestea secretă a unui manuscris regăsit într-o bibliotecă ciudată. E o carte care, de asemenea, diferă foarte mult de celelalte.
Tot din punct de vedere al formei?
Nu, nu, din punct de vedere al poveștii.
E o carte de pură ficţiune.
Lucrări ale artistei Charlotte Salomon – sursa
Dacă ați putea insera în „Charlotte” câteva imagini cu tablourile ei, care ar fi acestea?
Iubesc toate tablourile lui Charlotte. Este o operă extraordinară, care spune o poveste pe de-a-ntregul. Mi-ar fi foarte greu să selectez doar câteva tablouri. Cred că opera ei este fabuloasă în întregime, în totalitatea ei.
„Trebuie să ne păstrăm cărțile și amintirile în noi înșine”, îi spune Alfred lui Charlotte. Ce carte sau ce amintire păstrați în dumneavoastră cu drag?
Sunt multe cărți pe care le păstrez în mine cu drag. Prima mea pasiune au fost rușii, mai ales Dostoievski. În Delicatețe vorbesc despre Cioran, pe care îl ador, îmi place foarte mult și Philip Roth. În orice caz, dacă m-aș apuca să vorbesc despre toate cărțile care îmi plac, interviul acesta ar dura o eternitate.
Credit foto imagine principală: Joel Saget
