Prietena mea geniala

Dacă ne temeam că finalul anului 2016 ne va lăsa fără asteptări suficient de mari de la edituri, iată că cel de-al patrulea volum din Tetralogia napolitană, semnată de Elena Ferrante, se înscrie cu succes pe lista cărţilor pe care ne dorim să le citim aproape obligatoriu.

Tetralogia napolitană, care începe cu volumul Prietena mea genială, a reuşit să cucerească cititorii din întreaga lume. La noi, seria a fost tradusă excepțional din italiană în română de Cerasela Barbone și a fost publicată la Editura Pandora M. Merită să aşteptaţi şi traducerea celui de-al patrulea volum, anunţată pentru acest an, de aceeaşi editură.

Prietene încă din copilăria petrecută într-un cartier sărac din Napoli, Elena şi Lila îşi urmăresc reciproc, chiar vânează adesea, cu o admiraţie reciprocă şi totodată ascunsă, transformările prin care trece fiecare. Oraşul se schimbă, cartierul pare mai degrabă supus unor schimbări prin care inevitabil trece întreaga lume, iar cele două protagoniste se schimbă şi ele.

Sentimente nesigure, timiditatea specifică vârstei, explorări, întrebări, bariere între părinţi şi copii, conflicte iscate în sânul familiilor rivale şi neînţelegeri care planează peste ani, rezistente în faţa trecerii timpului, sunt toate parte dintr-un destin comun al unui cartier care nu oferă întotdeauna şanse egale pentru cei care se nasc în el.

Cunoaşterea psihologiei feminine îşi etalează, în fiecare volum, prezenţele consolidate încă din cărţile publicate anterior de Elena Ferrante (Troubling Love, The Lost Daughter şi The Days of Abandonment) în care au fost explorate teme sensibile.

Ca o femeie locuită de două personaje contrastante, nu e greu de ghicit că Lila este alter ego-ul Elenei Greco. Toate lucrurile care uimesc, sperie, pun limite sunt şi cele care se petrec dincolo de graniţa pe care Lenù (Elena Greco), naratoarea, nu o trece decât rareori şi doar pentru a încerca să o întreacă pe Lila.

Relaţia dintre cele două ia adesea forma unei competiţii, iar sentimentele sunt de admiraţie şi respect reciproc, amestecându-se cu invidie şi chiar cu dispreţ. Acesta este miezul relaţiei dintre ele, acesta este mecanismul dejucat şi cel care antrenează toate cele patru volume:

„Da. Lila e cea care face greoaie scriitura. Viaţa mea mă îndeamnă să-mi imaginez cum ar fi fost a ei dacă ar fi avut parte de ce am avut eu parte, cum ar fi folosit ea norocul meu. Şi viaţa ei îşi face apariţia încontinuu în viaţa mea, în cuvintele pe care le-am pronunţat, în care există adesea un ecou al cuvintelor ei, în gestul specific care e o reintegrare a unuia dintre gesturile ei, în mai puţin-ul meu care e astfel din cauza unui mai mult al ei, în mai mult-ul meu care e forţarea mai puţin-ului ei”.

Ca într-un vitraliu, fiecare personaj din cartier e un ins pe care creionul Elenei ştie să îl separe printr-o culoare distinctă şi care nu se amestecă niciodată cu celelalte.

Dincolo de portretele care se dezvăluie cu atâta fineţe prin ochii lui Lenu, ceea ce fascinează şi mai mult este analiza atentă, chiar dacă eronată de multe ori, pe care şi-o face chiar protagonista:

„Îi iubeam pe amândoi şi de aceea nu reuşeam să mă iubesc pe mine însămi, să mă simt, să mă afirm cu o nevoie a mea de viaţă care să aibă aceeaşi forţă oarbă şi surdă ca a lor. Aşa mi se părea”.

Sunt gândurile noastre, sunt părerile noastre, impresiile pe care ni le facem despre noi înşine sau despre alţii, uneori greşite, alteori uluitor de corecte. Dar indiferent de justeţea acestora, sinceritatea mărturisirilor cucereşte noi teritorii:

„Am recunoscut în ei, tată şi fiică, ceea ce nu avusesem niciodată şi care, acum ştiam asta, îmi va lipsi întotdeauna. Ce era? Nu eram în stare s-o spun cu precizie: antrenamentul, poate, de a simţi intim că problemele lumii sunt şi ale mele; capacitatea de a le percepe ca fiind cruciale şi nu doar pură informaţie de prezentat la un examen, în vederea unei note bune; un fel de a gândi mental care să nu reducă orice lucru la o bătălie individuală, la efortul de a mă afirma”.

Crescută în inima cartierului, atent observator al lumii, ai celor care, din fericire sau nu, sunt cu toţii în interiorul unui cerc restrâns, Lenù reuşeşte să vadă şi mecanismele din spatele unor reacţii, înţelegând prezentul prin prisma unui trecut pe care l-a trăit din plin. O nouă formă de dejucare se produce astfel:

„Stefano a dormit toată ziua. Când s-a trezit şi şi-a dat seama că soţia nu mai era, s-a prefăcut că nu se întâmplase nimic. Se comporta aşa de când era mic, când tatăl îl teroriza doar cu prezenţa lui şi el, ca reacţie, exersase acea jumătate de zâmbet, în mişcări lente şi liniştite, într-o distanţă controlată de orice lucru al lumii înconjurătoare, ca să ţină sub supraveghere atât sperietura, cât şi dorinţa de a-i deschide pieptul cu mâinile şi a i-l desface, de a-i smulge inimaPovestea noului nume - Elena Ferrante”.

Nu este simplă această sinceritate faţă de motivele ascunse ale unor decizii umane. Nu este simplă crearea unor personaje care nu se pun la adăpost, care nu se iartă pe ele însele, care nu încearcă să facă din trăirile lor mai puţin decât ceea ce par să fi trăit, simţit şi gândit:

„Ah, ce fusesem în stare să fac şi ce rapid era totul, cum plăceam şi cum mă făceam iubită, cum puteam vorbi despre studiile mele, despre locul în care le terminasem, despre teza mea, despre cartea a patra din Enedia: răspundeam cu precizie politicoasă la observaţii politicoase, mimând la perfecţie tonul profesoarei Galiani, pe al copiilor ei, pe al Mariarosei”.

Cunoaşterea devine mai profundă odată cu fiecare experienţă, reanalizată aproape de fiecare dată. Noul chip, cel în vârstă, începe să îşi facă din ce în ce mai mult simţită prezenţa. Vocea Elenei Greco o completează pe cea a tinerei Lenu, iar concluzii precum cea de mai jos sunt dovada unei profunzimi acumulate în timp:

„Să pleci. S-o ştergi definitiv, departe de viaţa pe care o cunoşti încă de la naştere. Să te instalezi în teritorii bine organizate unde, într-adevăr, totul era posibil. Eu mă cărasem, de fapt. Dar numai ca să descopăr, în deceniile următoare, că mă înşelasem, că era vorba de un lanţ cu inele tot mai mari: cartierul amintea de oraş, oraşul de Italia, Italia de Europa, Europa de întreaga planetă. Şi astăzi mai cred aşa: nu cartierul e cel bolnav, nici Napoli, ci globul terestru, universul nostru sau toate universurile. Şi abilitatea constă în a te ascunde şi a-ţi tăinui starea reală a lucrurilor”.

Multe ţin, nu doar în Prietena mea genială, ci şi în celelalte volume, de un joc al aparenţelor. Din miezul cartierului se iese mimând, descoperind lumea prin şocuri venite unul după altul. Mai întâi, diferenţa umilitoare dintre tinerii crescuţi în cartier şi ceilalţi, mai apoi, acel element, invizibil, dar atât de prezent, pe care nu-l puteau cumpăra banii, oricât de mulţi. Ceva le scăpa, ceva avea să-i diferenţieze pentru totdeauna şi nu era vorba de dialect, uneori nici măcar o italiană perfectă, învăţată din cărţi, nu acoperea acel gol pe care nici măcar Lena, Lenù, Lenuccia nu ştie cum să-l umple.

Iar diferenţele se menţin. Anii nu le şterg, ci le adâncesc. De-a lungul a patru volume, două destine se despart, se intersectează şi se despart din nou. Fiecare decizie luată de fiecare în parte nu face decât să accentueze, de fiecare dată, schimbările prin care trec Lila şi Lenu. Niciuna nu pare să-şi găsească locul, să se simtă cu adevărat acasă, indiferent de oricât de multe decizii spontane ar lua, indiferent de firul de care ar alege să se ţină strâns, sperând la o salvare. Pentru că în acest joc continuu, lung de mai bine de 1500 de pagini, fiecare speră, în gând, la o formă de salvare. Din lume nu se poate ieşi însă, astfel că fiecare în parte va încerca să îşi schimbe jocurile. Nu va supravieţui neapărat cea mai puternică, ci cea care ştie să acţioneze ca un cameleon.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *