Bookaholic

Ateneul Român a găzduit aseară, 9 decembrie, conferinţa „Eric-Emmanuel Schmitt în dialog cu Marina Constantinescu”, continuând astfel seria de întâlniri din cadrul „Conferinţele Ateneului Român”. În luminile care aminteau de începerea unui concert simfonic, sala mare, plină ochi, se pregătea pentru întâlnirea cu scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt, organizată de Humanitas Fiction în parteneriat cu Institutul Francez.

O întâlnire pe care nu aveam cum să o ratez – aşa cum îmi place să cred că au simţit toţi cei prezenţi acolo, sosiţi cu noua carte a scriitorului în mână: Femeia în faţa oglinzii. De altfel, o bună parte din redacția Bookaholic a participat la conferința de la Ateneu.

Evenimentul a început cu o uşoară întârziere. O surpriză binevenită a serii a fost momentul muzical de dinainte de dialogul dintre Eric-Emmanuel Schmitt şi Marina Constantinescu.

Sursă foto: pagina de Facebook Humanitas Fiction

Sunt obişnuite întâlnirile cu un public variat, diferit totuşi faţă de cel din cadrul concertelor de muzică clasică. Mulţi tineri, mulţi oameni din domeniul editorial, dar şi mulţi pe care îi puteai ghici ca cititori pătimaşi. Eu mă număram printre cei care îşi doreau să afle răspunsuri la întrebările promise din descrierea conferinţei: se va vorbi despre împăcare, despre sine, despre iubire. Ştiam că empatia nu va lipsi din discuţie. Un scriitor de talia lui Eric-Emmanuel Schmitt nu are cum să nu îmi ofere răspunsurile pe care le caut uneori în cărţi şi pe care, cu surprindere, le-am descoperit uneori citindu-i poveştile.

Pentru mine, cele mai multe de astfel de chei sau descoperiri se traduc prin lecţii pe care le învăţ uşor, înainte de a mă confrunta cu ele. Sunt acele măsuri de siguranţă pe care le primeşti dând pagină cu pagină: înveţi că poţi iubi doi oameni în acelaşi timp, fără să simţi că-l trădezi pe unul sau pe altul şi fără să te trădezi pe tine. Înveţi că iubirea are graniţe care pot fi pătrunse din ce în ce mai adânc şi că lucrurile nu sunt mai niciodată ceea ce ne imaginăm că sunt, la o primă vedere, limitată de sinele nostru, adesea încăpăţânat şi mândru.

Cu toţii căutăm definiţii ale iubirii, iar formele sale pe care ajungem să le cunoaştem în cele din urmă aproape că nu seamănă una cu cealaltă. Câţi oameni, tot atâtea forme de a iubi, dacă nu am şti deja că iubim şi în funcţie de cum suntem iubiţi şi că cele mai puternice legături de iubire sunt adesea cele care se zăresc cel mai puţin de privirea grăbită.

Iubirea ne salvează de egoism, a spus Eric-Emmanuel Schmitt în seara de 9 decembrie, când a fost invitat la Ateneul Român pentru a se întâlni cu publicul de aici. S-a vorbit despre împăcarea cu sinele, despre căutarea lui Dumnezeu, despre bucurie şi despre tristeţe, despre iubire şi despre conflictele lumii actuale.

Nu o singură dată am încercat să explic, întrebată fiind de ce mi-a plăcut atât de mult Cea mai frumoasă carte din lume, care au fost momentele care m-au făcut să tresar, momentele care au răscolit şi, inevitabil, schimbat ceva în mine, care mi-au amintit cât de imperfect e omul şi cât de puţin reuşim să fim empatici. Dar nu poţi smulge din paginile acestei cărţi trăirile şi nu
poţi lua un om cu forţa la teatru pentru a vedea Oscar şi Tanti Roz. Dragoste cu de-a sila nu se poate, iar în jurul multor cărţi de succes planează inevitabil şi prejudecăţile de rigoare.

Schmitt scrie pe jumătate pentru cele mai multe Odette Toulemonde. Chiar numele personajului conţine un indiciu că s-ar putea ca orice om să se regăsească până la urmă în ceea ce autorul a spus că scrie atât pentru bunicile lui care nu au avut parte de educaţie, nedorind să-şi uite rădăcinile, cât şi pentru intelectualii în mijlocul cărora se află şi cărora li se aseamănă.

Suntem capabili să iubim cu adevărat atunci când nu există sexualitate, iar aceasta e o concluzie pe care Schmitt o lansează în aula mare în care zâmbetele strălucesc împreună cu reflectoarele uriaşe montate deasupra scenei. Într-adevăr, legăturile cele mai puternice par să se cimenteze acolo unde tot ceea ce ţine de sexualitate nu există sau e abandonat undeva în planul doi.

Prin cărţile sale, caută dragostea adevărată, ne mărturiseşte, iar dragostea aşteaptă ca noi să demonstrăm că există. Un gând pe care-l strecor pe nevăzute în buzunarul hainei, hotărâtă să-l dau mai departe. Fiindcă, nu-i aşa, ca în expresia sufistă amintită de scriitor, ceea ce păstrăm e pierdut pe veci, iar ceea ce dăruim e al nostru pentru totdeauna, concept al filozofiei sufiste.

Scutul empatiei şi cel al dragostei însoţesc literatura, iar cărţile pe care le scrie Eric Emmanuel Schmitt îşi îndeplinesc rolul pe care îl aminteşte şi Odette: îmbunătăţesc unele aspecte ale vieţii şi, în contextul celor spuse mai sus, ne amintesc de ce e atât de importantă bucuria.

Trăim într-o lume îndrăgostită de tristeţe. Nu toţi oamenii sunt dotaţi din naştere cu această înclinaţie pentru bucuria de a trăi, pentru plăcerea de a se bucura de viaţă sau de a fi mulţumiţi cu ceea ce au. „Când îl ascult pe Mozart, mă vindec”, spune scriitorul. „Fiindcă odată cu Mozart înţelegi că tristeţea e frumoasă şi atunci înţelegi că trebuie să o iubeşti”. Muzicienii sunt maeştri spirituali, sunt îndrumători ai bucuriei. Epoca noastră e una care se gândeşte la ce ne lipseşte, e o epocă îndrăgostită de tristeţe. Şi ne lipseşte totul, mai spune scriitorul.

Întotdeauna vom găsi ceva care ne lipseşte. Şi, bineînţeles, mereu va exista ceva imposibil de recuperat. Iar aici aceeaşi expresie sufistă îşi găseşte iar locul. Într-o singură noapte, Eric-Emmanuel Schmitt a înţeles ce înseamnă cu adevărat să nu mai fii tu stăpânul şi cel care domină sinele. Rătăcit în deşertul Sahara timp de treizeci de ore, a trăit ceea ce el singur numeşte o noapte mistică şi l-a descoperit pe Dumnezeu. De fapt, aşa cum înşuşi autorul a mărturisit, Dumnezeu l-a găsit pe el. Iată de unde vine şi lumina din cărţile sale, spune tot Schmitt zâmbind, dincolo de mesajele pe care se construieşte fiecare poveste care ajunge mereu la atât de mulţi cititori.

„Iubirea pentru celălalt trece înaintea iubirii mele pentru adevăr”, adaugă autorul, fără să uite de nota final – „Dar e discutabil” –, pe un ton care i se potriveşte atât de bine.

Lumea, privită în oglinzi contrapuse, devine un şir infinit de posibilităţi.

Să citeşti şi să scrii înseamnă să devii un altul, iar în interiorul nostru îi putem regăsi pe toţi ceilalţi. Omul e construit din alegeri şi împrejurări, spune Eric-Emmanuel Schmitt. Sunt concluzii care conţin în ele întrebări şi invitaţii inevitabile la o meditaţie care s-a prelungit, cu siguranţă, până dincolo de coada celor aproximativ trei sute de oameni care s-au aşezat, ordonat, ca autorul atât de cunoscut să le ofere semnătura pe, cel mai probabil, Cea mai frumoasă carte din lume sau recent lansata Femeia în faţa oglinzii.