Corpurile noastre orbitează în jurul nostru, ni se opun, ne seduc sau ne ajută în lupta zilnică cu teritoriile necunoscute. Se poate spune că trupul este un instrument perfectibil de comunicare, la fel de bun ca limbajul. Din orice cultură am face parte, subiecte stringente pentru o masă mare de oameni pot fi înțelese atunci când sunt exprimate cu ajutorul corporalității.
În secolul XXI nu putem rămâne într-o zonă gri. Conștienți de propriile capacități corporale aproape nelimitate, am putea crea simetrii, asimetrii sau mixuri în care corpul să fie deschis unui melanj de limbaje. Suntem cross- și inseparabili de noi înșine, iar proiecte în care se întâlnesc personalități artistice din mai multe domenii vor face mai mereu un nou pas înainte spre perfectarea unui limbaj sau a mai multora.
Proiectul #dansliteratura, care se desfășoară în acest an în perioada martie-octombrie în diferite spații din București și din țară, include o serie de 3 mini-rezidențe, concepute ca niște laboratoare de lucru intensive și întâlniri cu publicul. Un proiect care extinde limitele unor istorii literare și coregrafice, căutând să spargă tiparele de insularitate, deschizând noi perspective de cercetare artistică interdisciplinară. La acestea participă coregrafii Cristina Lilienfeld, Simona Deaconescu, Paul Dunca și poeții Adela Dragomir, Robert Elekes și Răzvan Țupa. Curatoriez împreună cu coregraful Cosmin Manolescu această primă serie pilot #dansliteratura, un proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și integrat într-o serie de evenimente ale Fundației Gabriela Tudor, care anul acesta celebrează 20 de ani de existență.
„Avem nevoie de cât mai multe proiecte curajoase și de experimente artistice care să ne facă să descoperim lumi și oameni noi. Iar #dansliteratura este un astfel de proiect atipic, un laborator artistic în care practic doi necunoscuți se deschid unul către altul, folosind corpul și sufletul. Este un proces de modificare a identității prin care poetul devine pentru un moment dansator, iar dansatorul se transformă în poet. Sau amândoi devin poeți și dansatori în același timp, spectatori direcți ai propriilor emoții”, a spus Cosmin Manolescu.
Am observat că atunci când intervine dansul, scrisul devine avid și se impregnează de formele de exprimare ale mișcării, începe să spargă și să iasă din orice formă constrictivă. Devine kinetic, tinde spre un alt tip de inteligență, își asumă o formă mobilă și poate să relaționeze și cu altele din jur. Se poate comporta ca un spațiu-matcă care e gata să genereze identități multiple, identități non-binare sau non-etnice, multitudini de eu-uri ale aceluiași actant sau se poate transforma într-un recycle-vid în care se poate interoga sau manipula orice.
„am citit cum s-a descoperit că inima are creierul ei,
că bate-ntact ipocrit și are falși dumnezei.
întinde câmpuri magnetice, decide mai bine ca mine,
se linge cu copchile bezmetice care și-au pierdut
mințile și virginitatea prin cămine
are ifose devoratoare canine,
despică simultan mii de uzine are sânge-n instalație,
tinde spre auto-flagelație
n-are etnie și nici gender sau religie sau rasă” (Paul Dunca, cancer la corason)
În cadrul prezentărilor publice #dansliteratura, la finalul acestora a existat o sesiune de Q&A și de introducere a artiștilor-parteneri de proiect. Frecvența cu care mă duceam înspre film, pentru a prinde de undeva personalitatea acestora, de exemplu, mi-a pus niște semne de întrebare: Ca să înțeleg dansul mă desprind de literatură și de dans? Pot să înțeleg mai bine un domeniu atunci când mă raportez la o absență a acestuia, iar elementele-liant se creează cu ajutorul altui domeniu?
Să luăm un exemplu: doi necunoscuți bat la o ușă oarecare. Le răspunde o femeie care îi întreabă ce caută acolo. Ei răspund: Suntem poeți în acțiune! Traversăm orașul în linie dreaptă. Putem să străbatem casa dvs.?
Iar când femeia îi întreabă de ce ar face asta, ei spun: Pentru a ne dezvolta conștiința!
Cei doi necunoscuți erau Nicanor Parra și Alejandro Jodorowski în Endless Poetry, la fel cum Paul Dunca și Robert Elekes au străbătut librăria Cărturești Carusel într-o acțiune crossmedia.
Posibilitățile de interpretare pe care le nasc astfel de interacțiuni sunt multiple.
O călătorie pe care o încep mai mulți, în căutarea unui numitor comun, se sfârșește prin descoperirea unui spațiu care nu mai este doar un background. Nu mai este doar text sau dans, devine un răspuns la un spațiu care îi cere, astfel că ei pășesc împreună într-acolo.
Ca în spectacolul Logic of Birds, cu Sussan Deyhim și Shirin Neshat, coregrafia spațiului-librărie a fost oglindită de acest tandem, cei doi folosind elementele definitorii ale librăriei Cărturești Carusel, pentru ca apoi să iasă din ele.
„vom aluneca pe tălpi de fetiță departe de rinoceri-antreprenori
și de tot ce e util și bun și clar și mort
și futil și nebun și popular și confort.
subiectivități-diamant, ne vom tăia o rană-n cotidian
până când ea ne va aduce față în față cu noi.”
(Robert G. Elekes, cancer la corason)
Viziunea unei lumi care e posibilă în anumite contexte, uneori pe mai multe nivele, care dispare odată ce treci mai departe e bagajul pe care majoritatea artelor și-l asumă: consecințele propriei seducții și drame în timp real.
Crossmin gen
În martie 2017, Cristina Lilienfeld și Răzvan Cosmin Țupa își creau multiple aparențe și apariții, layere cu care au lucrat și în care au introdus și publicul. Într-un fragment al spectacolului, Cristina spunea Sunt Crossmin. Și mă simt bine, iar Răzvan spunea: Sunt Cristina. E genial.
Dialogul celor doi s-a construit în jurul acestui decupaj N-a fost om pe care să nu-l fi trimis la tine, iar dacă vizionăm seria de interviuri creată de Larry Clark în Impaled, putem avea o perspectivă mai clară a performance-ului celor doi.
Există vreo rezervă/depozit de identitate care te poate ține pe loc? Odată expus la lucruri prohibite, nu cu mult timp în urmă, ai vrea să le explorezi și mai mult? Mediile la care ai fost expus, care nu erau accesibile celor născuți înaintea ta ți-au modelat tipul de interacțiune cu semenii?
„dincoace de circuite în sfârșit întuneric foșnetele culorilor au fost
deconectate și ambarcațiuni improvizate s-au lansat în toate direcțiile fiecare
persoană articulată în amiază rezervele de tuș deșurubate în tăcere de la
forma atingerii la pauza continuă definită desăvârșită detentă delimitată
decupat detartrat derivat detașat derulează decorul” (Răzvan Cosmin Țupa)
Pe parcursul repetițiilor de la Centrul Național al Dansului am încercat să creăm mici hărți care să ne ajute să explorăm dialogul-răspuns pe care îl concepeau cei doi, care și-au luat ca reper și Imponderabilia (1977) al Marinei Abramovic sau rolul primar pe care îl joacă un trup.
La întrebarea Unde s-a localizat o emoție?, corpurile celor doi parteneri de proiect au avut răspunsuri aparent similare:
„E un amestec de entuziasm și o senzație de a fi foarte, foarte treaz. De a fi atentă, focusată și vie. Emoția o simt în degete, și în degetele de la mâini, și în cele de la picioare, parcă vreau să cuprind tot ce e în jurul meu. E senzația de a gusta cu degetele” – Cristina Lilienfeld.
„Nu sunt părți ale corpului unde să nu fie localizată o emoție. Atelierul acesta a creat un context de a lucra cu părți ale corpului cu care nu am mai lucrat. Din vârful degetelor de la picioare, care mi-au creat frustrare, urcând, am sesizat câte ceva în fiecare parte a corpului, de exemplu la stomac am sesizat multe lucruri, apoi până în vârful părului” – Răzvan Țupa.
Impactul acestor întâlniri între artiști cu background diferit se va simți în timp, iar necesitatea și urgența unor proiecte ca #dansliteratura sunt de neevitat. Cum ar spune Isadora Duncan: What one has not experienced, one will never understand in print.
Următoarea pereche artistică a proiectului #dansliteratura va fi formată din poeta Adela Dragomir și coregrafa Simona Deaconescu, care vor continua dialogul demarat la începutul lunii martie. Întâlnirea lor se va desfășura într-un alt spațiu de lucru, cel mai probabil într-un parc sau o grădină de vară, unde dansul își va continua love affair-ul cu poezia. Sau, așa cum spunea Simona într-un free flow după un exercițiu de dans propus de Cosmin în prima zi a proiectului:
„Mi se deschid sinapsele. Pielea se încălzește și începe să respire. Coloana se dezintegrează, vertrebele parcă se schimbă între ele. Spațiul se împarte în spații mai mici, care se divid și ele la rândul lor în micro-spații. Corpul plutește în aer în timp ce creierul este bombardat de gânduri și senzații disociate. Este aproape o senzație sinestezică în care nimic nu se mai potrivește cu nimic. Sunt expusă și fiecare mecanism de apărare mă expune și mai tare”.
Iar Adela menționa „Am făcut toți o întelegere cu ne-cuvintele. Atingerile noastre ca șoapte sau țipete fragile și moi. Memoria atingerilor naște gânduri înalte despre cum suntem toți una. Gândurile vieții de zi cu zi se sting, alunecăm în profunzimea emoțiilor ființei”.
Credit foto: Andra Rotaru & Cosmin Manolescu
