Emilian Pal debuta, în anul 2014, cu volumul de poezie Fortral, Editura Tracus Arte. Volumul a fost nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima (Botoșani) și la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. Urmează Dumnezeu ne iubește în Braille, 2016, editat de Asociația Cetatea Nouă și tot ce atingeam se prefăcea în oameni, Editura Tracus Arte, 2017. Despre acest volum Teodor Dună a scris: „Odată cu acest al treilea volum publicat, tot ce atingeam se prefăcea în oameni, am certitudinea că Emilian Pal este unul dintre cei mai valoroși poeți afirmați în ultimii ani în literatura română”.
Dacă ai putea uita, iar în fiecare zi să o iei de la capăt, cum ar arăta acea zi?
Dacă aș putea să uit și s-o iau în fiecare zi de la capăt, și dacă m-aș fi născut cu o stea în frunte, probabil că ziua aceea ar fi ca o noapte în internatul de la Liceul Catolic, cu fum gros de țigară ca pâcla de pe Ceahlău și poker pe dezbrăcate. Sau ca o noapte în trenul Iași-Timișoara, lipit cu fruntea de fereastra vagonului, făcând din întuneric a doua mea piele. Sau ca o noapte în Chamonix, făcând pe deșteptul și arătându-le prietenilor cu degetul vârful Mont Blanc, pentru ca dimineața să aflu că vârful Mont Blanc e taman în direcția opusă. Dar, ghinionist cum mă știu, ziua aceea va arăta tot timpul ca ziua în care, jurnalist debutant, am mers în documentare la secția Psihiatrie din cadrul Spitalului Precista Mare din Roman, să fac un reportaj despre alcoolicii anonimi și acolo am dat peste taică-miu, pe care nu-l mai văzusem de vreo 15 ani.
Lucrurile ținute un timp îndelungat nespuse se amplifică. Cum e în limbajul poetic?
Personal, cred că limbajul poetic în sine e făcut din lucruri nespuse la timpul lor. Cel puțin asta se întâmplă în cazul meu. Când scriu mă consider total lipsit de tehnică literară, pentru că nu mă pot stăpâni și scriu ca și cum aș fi nevorbit zile întregi.
Care e capacitatea scrisului de a te ține uman? Cum e când reușește să treacă și în alte medii?
Unii cred că ceea ce ne separă de animale e sufletul, capacitatea de a vorbi sau degetul opozabil. Eu cred că ceea ce ne separă e faptul că însemnăm atât de mult pentru atât de puțini. A încerca să te ții uman prin scris e un exercițiu de nișă. De aceea, din punctul meu de vedere, scrisul înseamnă atât de mult pentru atât de puțini. Pentru mine, a fi uman însemnă mult mai mult decât să te trezești dimineața și să te duci la serviciu, apoi să vii seara acasă, dacă ai noroc, faci dragoste, dacă nu, pui capul în pernă ca sinucigașul care se așază pe șine, iar a doua zi o iei de la capăt. A fi uman înseamnă mai mult decât să crezi în viața de după viață ori în fericirea veșnică. Fericirea veșnică pentru mine nu există, nu are sens, dacă dincolo – așa cum mă învățau preoții de mic – nu voi mai recunoaște pe nimeni, deci nu voi putea s-o împart cu cineva.
Dacă ai/am încerca toate merele din Eden, atunci…
Dacă am mânca toate merele din Eden, atunci de preferat ar fi s-o facem cu zgomot, scrâșnetul dinților să acopere tăcerile nefirești: tăcerea care se lasă între două trupuri după ce au făcut dragoste, tăcerea care se lasă după ce pleacă un om, tăcerea dintr-un salon de spital după vizita medicală, chiar și tăcerea care se lasă după ce termini o carte.
„viața e o insomnie cruntă în care/ numărăm oi/ numărăm stele/ numărăm oameni”
Viața e o insomnie cruntă în care numărăm orice numai să nu ne simțim singuri, numărăm orice până când moartea ne pierde șirul. Numărăm zilele până la salariu, numărăm zilele care-au trecut de când a murit cineva apropiat, numărăm silabele ca să ne iasă o poezie cu formă fixă, numărăm anii care-au trecut ca boabele de orez într-o strachină. În fine, rareori numărăm oamenii care sunt lângă noi pentru că, în drumul nostru spre nicăieri ne îndreptăm întotdeauna spre ceva, niciodată spre cineva.
Care e ultima senzație după ce tot ce atingi se preface în oameni?
Bizar, dar ultima senzație cu care rămâi după ce tot ce atingi se preface în oameni e că ai rămas ultimul om. În fond, ai vrut ca totul să se prefacă în oameni pentru ca măcar unul să rămână cu tine. Dar toți își văd de-ale lor, își iau timpul în spinare și pleacă, nimeni nu rămâne, cu adevărat, lângă tine.
Emilian Pal s-a născut pe 18 noiembrie 1979, la Iaşi. A absolvit Colegiul Național Catolic din Bacău şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În perioada 2001 – 2014 a fost redactor, reporter și fotoreporter al cotidianului „Ziarul de Roman”, iar în prezent este redactor și reporter de televiziune. A publicat proză și poezie în reviste precum Tiuk, Oglinda literară, Tomis, Verso, Liternet. În 2014, a câștigat Premiul Național de Poezie „Traian T. Coşovei”. În 2015, a fost nominalizat, cu volumul de debut, Fortral, la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima (Botoșani) și la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România.
