Svetlana Cârstean (n. 1969, Botoșani) este poetă și traducătoare, una dintre vocile cele mai bine articulate și puternice din poezia de azi. A frecventat o vreme cenaclul Facultății de Litere din București, debutând în 1994 în cadrul volumului colectiv Tablou de familie, alături de T.O. Bobe, Răzvan Rădulescu, Mihai Ignat, Sorin Gherguț și Cezar Paul-Bădescu. Volumul de debut individual, Floarea de menghină, a apărut în 2008 la Cartea Românească, fiind distins cu Premiul Național „Mihai Eminescuˮ și publicat în 2013 și în suedeză, la Editura Rámus, în traducerea poetei Athena Farrokhzad. Au urmat Gravitație (Editura Trei, 2015) și Trado (Nemira, 2016), iar selecții din poezia ei au fost traduse în numeroase limbi. În prezent, trăiește în București, coordonează colecția Vorpal a editurii Nemira și organizează, împreună cu Ana Maria Sandu, întâlniri cu diferiți oameni de cultură în cadrul Intersecțiilor de miercuri.
În poezia Svetlanei Cârstean există un amestesc bine proporționat de fragilitate și forță, versurile ei având când anduranța și încrâncenarea stabilopozilor care sparg valurile, când delicatețea unor origami. Acesta ar fi binomul în jurul căruia se polarizează o experiență de lectură extrem de vizuală, aproape cinematografică, imersivă prin luxurianța imagistică și ideatică, dar și prin ritmicitatea cazonă, hipnotizantă a textelor. De la flashback-uri din perioada comunistă și universul familial la vortexurile dragostei, ale relațiilor interumane și ale comunicării, Svetlana Cârstean investighează, cu precizia unui anestezist, zona de convecție dintre existența umană și realitatea imediată, în tot ansamblul nevralgiilor sale. Intelectualizată, fără a fi rigidă și aseptică, personală și confesivă fără a cădea în efuziuni sau sentimentalisme, poezia S.C. procesează un spectru larg de emoții, problematizând atât în jurul unor aspecte general umane, cât și al lumii individuale, circumscrise celei colective, reușind astfel să creeze o atmosferă tensionată și tensionantă, în contextul căreia scrisul devine o formă de rezistență, otrava și antidotul în același timp.
***
Sînt în pericol
să nu mai iubesc pe nimeni altcineva
și asta fără să urăsc pe nimeni altcineva în loc
să-mi privesc mereu corpul în oglindă
și să nu mai văd mîini picioare sîni coapse nări să văd
doar un obiect al dorinței tale
să nu mai cred că limbajul e o manta
dinăuntrul căreia poți trage cu pușca fără să simți reculul
și fără să te doară umărul de care ai sprijinit arma.
Sînt în pericol
să cred
că dacă nu ar fi fost Ceaușescu nu aș fi existat
la fel cum tu crezi
că dacă nu ar fi fost Hitler nu ai fi existat.
Sînt în pericol
să învăț o limbă
în care s-ar putea să nu ajung să cumpăr niciodată nimic
să învăț un alfabet
ca un detectiv căruia nimeni nu-i va cere niciodată să descopere
mobilul crimei.
Sînt în pericol
să nu mai pot rosti soare ca altădată
și chiar dacă l-aș rosti el să fie dintr-odată femeie
și nu bărbat
să nu mă bucur de prima zi cu soare
fiindcă ea rămîne o zi fără shemesh
și ceea ce azi e însorit într-o limbă în alta nu e.
Sînt în pericol
să devin o mașină în propriul mecanism de producție
să arunc copilul cu tot cu apa
în care a fost spălat înainte să se nască.
Sînt în pericol ca mintea mea să fie
iar cîmpul de luptă al unui război care încă n-a început.
Sînt în pericol să nu pot accepta efectele faptelor noastre recente.
Pericolul e însuși efectul.
Sînt în pericol
să iubesc povestea mai mult pentru cuvintele ei
decît pentru oamenii care se mișcă prin ea
să văd sfîrșitul poveștii ca pe o tehnică narativă
și de aceea sfîrșitul să vină mai repede.
Așa a fost mereu.
Sînt în pericol în continuare.
Sînt în pericol
să încep construirea unui cuib
exact acum cînd sezonul cuiburilor a trecut
Sînt în pericol
să nu-l mai recunosc
pe Meir Wieseltier un bătrîn oarecare din Tel Aviv
mîncîndu-și supa de seară în Nechama
cînd afară plouă mărunt
și pericolul pare mai departe ca oricînd
la fel ca războiul care dansează la trei sute de kilometri de aici.
Sînt în pericol să deschid larg ușa invadatorului în țara asta
în care invadatorul are permanent o justificare pentru război.
El spune fără război nu exist. Nu-mi poți cere să nu exist.
***
Iubesc dimineața asta în care sînt bolnavă și am iubit și ziua de ieri în care am fost bolnavă.
Și cine taie punțile mele cu dimineața nu e binevenit, să plece.
***
În dimineața plecării mi-a spus
eu sînt peștele pe care l-ai scos din apă
și l-ai lăsat să respire acum pe uscat.
Tu ești apa.
Eu sînt peștele pe care tu, apa, l-ai aruncat în afară.
Cine taie punțile dintre mine și uscat să plece.
Cine taie punțile dintre mine și mare să plece.
Definția avortului.
Există un copil la care nu m-am gîndit niciodată.
Există un copil la care mereu am uitat să mă gîndesc.
Acela ești tu.
În dimineața plecării peștele m-a sărutat de mai bine de o mie de ori.
Saliva mea a fost salvatoare.
În dimineața plecării era singurul fel de a supraviețui.
În dimineața plecării, tatăl meu m-a sărutat pe gură.
Am crezut că mi s-a părut. M-a sărutat și a doua oară. Nu mai putea fi o părere.
În dimineața plecării, după sărut, am ieșit afară, am traversat bulevardul Primăverii, am intrat în primul magazin, cu lucruri de duzină, am ales cîteva haine puse pe umerașe, m-am ascuns în cabina improvizată și am probat de mai multe ori același pulover vișiniu pe care l-am și cumpărat și pe care nu l-am purtat niciodată.
În dimineața plecării lui Leo eram în Miniprix-ul din Romană, m-a sunat Didier și mi-a spus ce era de spus, eu probam haine în cabină, eram ca-n gară între două trenuri, nu-mi place să probez haine, aș vrea să le nimeresc din prima fără să le probez.
Nu plec acum ca să nu trebuiască să mă întorc, spune el.
El spune fără război nu exist. Nu-mi poți cere să nu exist.
El spune fără război inamicul meu nu există. Nu-mi poți cere să nu existe.
Cum se naște inamicul?
Din coiful tău metalic pe care nu-l dai jos nici noaptea cînd dormi.
Din fricile succesive puse strat peste strat ca zece rînduri de fuste
să nu simți frigul cum te ia de la picioare.
Inamicul se naște dimineața cînd deschizi ochii și celălalt stă cu spatele întors către tine și lumina e atît de puternică încît nu-ți poți feri privirea de la spatele lui.
Inamicul se uită la tine pe neașteptate pe fereastră.
Inamicul se naște în mijlocul celei mai mari iubiri, ca un miel nervos pe o mînă de paie în mijlocul cîmpului.
Inamicul e un efect.
Și noi, copiii, tot un efect sîntem, al ultimilor ani.
Sînt în pericol să nu-mi mai recunosc inamicul.
(poem inedit)
