Forugh Farrokhzād (1935-1967) a fost o poetă și regizoare născută la Teheran. De numele său se leagă schimbări majore survenite în tradiția poetică persană, precum și primele atitudini feministe care au zguduit codurile sociale din Iran înainte ca acesta să devină republică islamică. La doar 16 ani, refuzând aranjamentele făcute de familie, adolescenta Farrokhzād se căsătorește cu un bărbat cu 12 ani mai mare decât ea, gest aproape scandalos pentru comunitatea iraniană în care femeile nu își alegeau niciodată soţul. Căsătoria nu va dura prea mult, întrucât poeta resimte convenţia conjugală ca pe un factor ce îi îngrădește libertatea și care o privează de implicarea activă în viaţa culturală, astfel încât divorţează, pierzând în acest fel și dreptul de a-și mai vedea singurul fiu. Poziţia ofensivă faţă de establishment-ul literar, care îi desconsideră poezia și îi respinge primele volume de poezie, precum și combaterea patriarhatului în societate o plasează pe F.F. în atenţia marelui public. Peste puțin timp pleacă în Anglia, unde urmează studii de film și începe să colaboreze cu regizorul Ebrāhim Golestān, realizând documentarul The House is Black, cel mai important film regizat de Farrokhzād, premiat la Festivalul de Film Documentar de la Oberhausen.
Forugh Farrokhzād nu s-a impus doar ca poetă și cineastă de prim-plan, ci și ca personalitate culturală cu un spirit liber, revoluţionar, care a semnalat pentru prima dată în spaţiul persan problema inegalităţii dintre bărbat și femeie, poetica sa având astfel și un dens halou feminist. A publicat cinci volume care, așa cum sugerează atât titlurile, cât și nucleul lor tematic, gravitează în jurul binomului libertate-captivitate: Captiva (1952), Zidul (1956), Revolta (1958), O altă naștere (1963) și Să dăm crezare începutului de anotimp rece (apărut postum). Discursul elaborat de F.F. se singularizează prin energia inovatoare, prin curajul de a monta texte tranșante, menite să detabuizeze sexualitatea și să mitralieze convenţiile legate de nevoile și comportamentul erotic al femeilor. Traversate de o febră a eticii în detrimentul esteticii, poemele din Să dăm crezare începutului de anotimp rece reliefează nu doar o conștiință neconcesivă, care articulează printr-o autoironie amară și sarcasm, alteori printr-o delicatețe dezarmantă nevralgiile lumii, ci și o poetă tehnică, stăpână pe mijloacele sale, care știe cum să gradeze intensitatea și să mixeze registrele, reunind în același construct fragilitatea și forța, exclamațiile pline de un anumit patos și observațiile glaciale, tăioase. Considerată o Sylvia Plath a Iranului, Forugh Farrokhzād moare la doar 32 de ani într-un accident de mașină, încheindu-și prea abrupt existenţa dedicată încercării de a înţelege lumea și tectonica violentă a realităţilor sociale.
O fereastră
O fereastră pentru a vedea.
O fereastră pentru a auzi.
O fereastră ca o fântână
țâșnind din inima pământului
și deschizându-se pe întinderea
acestei recurente tandreți albastre.
O fereastră ce umple mâinile mici ale singurătății
cu ofrandele nocturne ale parfumului stelelor generoase.
O fereastră de unde poți invita soarele
să împărtășească singurătatea mușcatelor.
O fereastră îmi e de ajuns.
Vin din țara păpușilor,
din umbra copacilor de carton
ai unei grădini dintr-o carte ilustrată.
Din secetoasele anotimpuri vin
cu experiențele sterile ale prieteniei și ale dragostei
în străduțele prăfuite ale inocenței,
din anii creșterii literelor pălite ale alfabetului
în băncile unei școli tuberculoase,
din clipa când copiii erau în măsură să scrie
cuvântul „piatră” pe tablă
și când graurii îngroziți își luau zborul din arborii bătrâni.
Vin din rădăcinile plantelor carnivore
și creierul meu tresare de țipătul de spaimă
al unui fluture crucificat în caiet cu un bold.
Când încrederea atârnă de frânghia fragilă
a dreptății
și în întregul oraș
inima lămpilor mele se face bucăți-bucățele,
când ochii copilăroși ai dragostei mele
erau legați cu batista neagră a legii
și fântâni de sânge țâșneau
din tâmplele zvâcnind ale dorinței mele,
când viața mea
nu mai era nimic, nimic, nimic altceva decât tic-tacul ceasului
de perete,
am înțeles că trebuie, trebuie, trebuie
să mă-ndrăgostesc.
O singură fereastră mi-e de-ajuns,
o fereastră spre clipa cunoașterii, privirii, tăcerii.
Acum lăstarul nucului
a crescut îndeajuns ca să poată explica frunzelor tinere
ce este zidul.
Cere-i oglinzii
numele salvatorului tău!
Tremurând sub picioarele tale, pământul
Nu-i oare mai singur ca tine?
Profeții au transmis epocii noastre
mesajul lor pustiitor
și aceste explozii succesive și acești nori otrăviți
ecouri nu-s oare ale versetelor sacre?
Ei, prietene, ei frate, ei tu de același sânge cu mine,
când vei ajunge pe lună,
să scrii și data masacrului florilor!
Visele întotdeauna cad
de la înălțimea naivității lor și mor.
Eu miros trifoiul cu patru foi
crescut pe mormântul vechilor înțelesuri.
Femeia înmormântată
în lințoliul său de așteptare și puritate
oare tinerețea mea era?
Aș putea urca din nou treptele curiozității
ca să-i spun bună ziua bunului Dumnezeu
care merge pe acoperișul casei noastre vechi?
Simt că-i prea târziu.
Simt că momentul e partea mea de istorie.
Simt că masa e o falsă distanță
între părul meu și mâinile acestui străin trist.
Spune-mi ceva!
Ființa care-ți dăruiește
tandrețea trupului ei viu,
de la tine ce-așteaptă, de nu înțelegerea
sentimentului de a fi vie?
Spune-mi ceva!
La adăpostul ferestrei mele,
păstrez legătura cu soarele.
traducere din limba persană de Gheorghe Iorga
din Să dăm crezare începutului de anotimp rece (Tracus Arte, 2015)
