Elena Vlădăreanu a dramatizat o experienţă esenţială pentru identitatea ei: cea de a fi şi artist şi mamă presată de urgenţe, sarcini, solicitări şi presiuni noi. Din ce a scris ar urma să iasă un spectacol de teatru care scutură, prin nişte întrebări tari, cîteva tabuuri legate de actul de a scrie, de transformările pe care le provoacă rolul de părinte şi de percepţiile înşelătoare pe care societatea ni le cam bagă pe gît. Citeşte tot articolul
Despre importanţa lecturii încă de la vârste fragede am mai amintit, dar subiectul e cât se poate de important şi sunt încă mulţi părinţi care se străduiesc cum ştiu ei mai bine să-şi atragă copii spre literatură. Se pare că pentru unii dintre ei lucrul acesta devine din ce în ce mai dificil, căci atracţiile oferite de tehnologie sunt un rival de temut. Sunt convinsă însă că bătălia nu e definitiv pierdută şi, din fericire, există oameni creativi care vin cu idei interesante, menite să-i ademenească pe copii şi să-i transforme în citiori pasionaţi. Citeşte tot articolul
Mă încearcă o bucurie fără margini de fiecare dată când dau peste vreo carte pentru copii, care prin text şi ilustraţii îi atrage pe aceştia către lumea artei, în diversele ei forme, către muzică sau oricare altă manifestare culturală. E adevărat, mi-ar fi plăcut să am acest tip de cărţi când eram copil, dar asta nu diminuează cu nimic încântarea cu care le privesc, iar acum, ca adult, le înţeleg şi le apreciez poate mai bine importanţa şi frumuseţea.
După ce în urmă cu o lună vedeam împreună La Traviata, o cărticică însoţită de CD ce avea menirea de a a-i apropia pe cei mici de operă, iată azi o carte deosebită, care prin conţinutul său încearcă să îi familiarizeze pe copii cu lumea minunată a picturii şi să le facă cunoştinţă cu o figură importantă a acesteia, Frida Kahlo. Cartea se numeşte simplu, Frida, a fost scrisă de Jonah Winter şi ilustrată de Ana Juan. Citeşte tot articolul
Cu poveştile lui Charles Perrault am făcut cunoştinţă acum multă vreme, când, copil fiind, savuram fiecare basm citit de mama înainte de culcare. Îmi amintesc şi acum cartea: Poveşti cu zâne se numea, era de dimensiuni mari, cu coperte cartonate şi cu ilustraţii tare faine. Motanul încălţat era printre preferate, căci mi se părea haioasă ideea unei mâţe ce purta cizme, haine elegante, care vorbea şi mai era şi isteaţă pe deasupra. Citeşte tot articolul
Să ies şi să mă joc în zăpadă când afară ninge a rămas pentru mine unul din lucrurile care îmi provoacă o mare şi sinceră bucurie. Totul a început în copilărie, evident, dar continuă şi azi, când sunt ditamai omul. Probabil că în ochii mei, ritualul pe care îl urmez are un farmec aparte şi datorită faptului că se petrece în curtea casei în care am copilărit. De fiecare dată când ninge şi un strat consistent de zăpadă s-a aşezat, merg acolo, la mama şi la bunica şi le fac un om frumos de zăpadă, cu ochi verzi de nasturi, arunc cu bulgări aiurea, alerg, cânt, dansez sub fulgii de nea. Treaba asta mă face să mă simt atât de liberă şi fericită, încât nu-mi pasă de nimeni şi nimic, nici măcar de vecinii care se uită strâmb, crezând că am luat-o razna şi că un astfel de comportament nu e potrivit pentru un om în toată firea.
Şi ca să înţelegeţi mai bine cum stau lucrurile, bucuria mea seamănă cu cea a băieţelului din cartea Snow, apărută în 1998 şi al cărei autor este Uri Shulevitz. Citeşte tot articolul
Când vine vorba despre orele de muzică din timpul şcolii, îmi amintesc cu plăcere doar de cele din clasele primare, în timpul cărora am cântat (după ureche, desigur) la trianglu, maracasuri şi talgere, de departe preferatele mele. În şcoala generală lucrurile au devenit de-a dreptul plictisitoare, cu cântece patriotice în timpul cărora dădeam din mâini (ţineam măsura, chipurile), cu prezenţa obligatorie la cor - unde am fost când vocea întâi, când a doua, deşi eu nu aveam nici un strop de talent - şi cu câteva vorbe despre unii compozitori.
Ce m-a făcut să-mi amintesc de aceste lucruri? O cărticică frumos ilustrată şi însoţită de un CD, care a apărut în Spania, în 2010 şi care, sunt convinsă, ar putea face orele de muzică mult mai atractive. Se numeşte La Traviata şi, evident, e vorba despre celebra operă a lui Giuseppe Verdi. Citeşte tot articolul
Atracţia mea faţă de cărţile pentru copii are mare legătură, aşa cum am mai spus-o, cu ilustraţiile deosebit de frumoase care îşi găsesc atât de bine locul în poveste şi-i conferă mai multă savoare şi strălucire. Dar nu acesta este singurul motiv, există şi plăcerea de a descoperi poveşti tare simpatice, personaje delicioase şi aventuri pe măsură. Cred că este vorba şi de încercarea adultului de a se conecta cu copilul interior, un fel de a mă reîntoarce în lumea aceea magică a copilăriei, în care totul părea posibil, fantasticul şi absurdul fiind considerate cât se poate de fireşti.
A Menina e o Vestido de Sonhos este o astfel de carte, care îmbină frumuseţea ilustraţiilor cu un fir narativ interesant. Citeşte tot articolul
Din păcate pentru mine, am aflat destul de timpuriu cum stă treaba cu Moş Crăciun, când, înainte de serbarea de la grădiniţă, l-am surprins pe tatăl unei colege îmbrăcând costumul roşu. Dezamăgirea a fost mare, motiv pentru care, deşi eram un fulg de nea ce trebuia să danseze şi să cânte, nu mi-am jucat rolul cu prea mare entuziasm.
Dar îmi amintesc cu nostalgie de timpul în care încă mai credeam în existenţa Moşului şi încercam să-l surprind când pune cadourile sub brad: mă prefăceam că dorm, dar îmi ţineam ochii întredeschişi, ca să-l pot vedea la momentul potrivit. Am încercat asta vreo doi ani la rând, dar fără succes, căci după cinci minute de supraveghere, adormeam buştean. Citeşte tot articolul
Nu ştiu cum se face că, în fiecare iarnă, în apropierea Crăciunului, copilul din mine începe să-şi facă de cap şi să zburde cu mare entuziasm. Asta se traduce printr-o multitudine de decoraţiuni şi luminiţe ce umplu casa, vizionări de desene animate specifice perioadei, turtă dulce consumată din belşug şi cărţi de poveşti răsfoite sau făcute cadou. Şi chiar dacă e perioada în care unii se uită la mine cu o sprânceană ridicată, nimeni şi nimic nu-mi poate strica starea de spirit şi bucuria simplă şi sinceră pe care sărbătorile de iarnă mi-o aduc. Citeşte tot articolul
Chiar dacă mâine se vor organiza petreceri de pomină pentru sărbătoriţii zilei, cu vin fiert, prăjituri şi multă veselie, sunt convinsă că în seara asta cele mai multe emoţii le vor avea copiii, nerăbdători să sosească dimineaţa de 6 decembrie, pentru a descoperi cadourile lăsate de Moş Nicolae în ghete. Li s-a spus tuturor că cei cuminţi vor primi daruri, iar celor obraznici le va fi adusă o nuieluşă. Realitatea însă e că cei norocoşi primesc cadourile, căci or fi copii cuminţi şi prin orfelinate şi familii sărace, care nu au parte de bucuria venirii moşului cel bun. Citeşte tot articolul
Trebuie neapărat să vă arăt azi o carte frumoasă a cărei descoperire m-a entuziasmat foarte tare şi m-a făcut să visez iar la universul paralel în care am talent cu carul şi sunt o ilustratoare cunoscută în toată lumea. Şi asta pentru că ilustraţii magnifice însoţesc cele 31 de poveşti din cuprinsul acestei cărţi adresate copiilor.
E vorba despre Poveşti din Amur, scrisă de Dmitriĭ Nagishkin şi ilustrată de Gennadi Pavlishin, un adevărat album etnografic despre locuitorii din Orientul Îndepărtat, de pe malurile râului Amur. Sunt poveşti minunate, culese din rândul populaţiilor indigene, despre al căror stil de viaţă şi patrimoniu cultural aflăm mai multe din paginile cărţii. Citeşte tot articolul
