Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Ultimul prieten, de Tahar Ben Jelloun

Ultimul prieten, Le dernier ami, este un scurt roman al marocanului Tahar Ben Jelloun, care, în ciuda dimensiunilor destul de reduse (sub 200 de pagini) stăvilește în paginile sale câteva subiecte "grele", cărora autorul  nu le cade însă pradă în tirade și filosofări, ci le tratează fluent și natural, așa cum curg în viață. Greu de pus toate într-o singură frază, aceste subiecte sunt: cel mai bun prieten, politica - viața în Marocul anilor de plumb de sub regele Hassan II, emigrarea, viața în civilizația scandinavă, dorul de casă, boala fatală, trădarea. Citeşte tot articolul

Comme ci, comme ça… Amélie Nothomb, „Să-ţi ucizi tatăl”

… cam aşa s-ar putea descrie cel de-al douăzecilea roman al lui Amélie Nothomb, Să-ţi ucizi tatăl (Tuer le père, 2011). Nici prea-prea, nici foarte-foarte: cu o intrigă destul de facilă şi fără prea multă filozofie, dar cu personaje bine conturate, Să-ţi ucizi tatăl dezvoltă o poveste ce mizează pe relaţia tată – fiu, dar nu cea de sânge, ci cea care derivă din legătura iniţială maestru – discipol, devenită mult mai profundă. Cu note freudiene, povestea dintre doi magicieni geniali – Joe Whip şi Norman Terence – se dezvoltă pornind de la două puncte specifice complexului oedipian: ura faţă de tată şi dragostea faţă de mamă, în cazul adolescenţilor. Citeşte tot articolul

Un roman copleşitor – Ploile amare de Alexandru Vlad

În ultima vreme mi-e clar un lucru, dacă mai era nevoie să fie verificat: cărţile rafinate, cărţile „grele”, cu fraze ample şi complicate nu sunt pentru toată lumea. Nici măcar pentru o majoritate, ci doar pentru a happy few. Frazele lui Alexandru Vlad, flaubertiene, cizelate,  ample, sensibile la fiecare „cotitură” – aplicând pecetea unui stil muzical pe un material cât se poate de realist – au părut  poateobositoare şi monotone (presupun că şi frazele lui Proust, Flaubert etc. par multora la fel, dar cu marii clasici nu te joci/ nu recunoşti aşa uşor...). Citeşte tot articolul

Cum să construiești o cabană dintr-o simplă sămânță

Cabanele sunt locurile minunate în care poți face tot ce vrei tu. Ele pot fi făcute din turtă dulce, după cum ne-au învățat Hansel și Gretel, din cărți, după cum aflăm de la Cărturescu, dar și din multe alte materiale. Pentru a face însă o cabană, ne trebuie o sământă pe care s-o sădim cu grijă, iar, mai apoi, să o udăm și s-o-ngrijim până ce se transformă-n cabana mult visată. Citeşte tot articolul

Joseph Anton sau Salman Rushdie, o autobiografie

Așteptam autobiografia lui Salman Rushdie, Joseph Anton, cu fascinația morbidă pe care o poate manifesta cineva cu o viață normală față de un scriitor care și-a petrecut 10 ani prin ascunzători, păzit zi și noapte, amenințat și urmărit, din cauza cărții căruia toată lumea musulmană a dat în foc și mai arde mocnit și acum. Citeşte tot articolul

Imaginea teroristului, perspectiva „cealaltă”. Mohsin Hamid, „Fundamentalist fără voie”

Exasperat de clişeele prin care se abordează ideea de terorist şi de ipocrizia „războiului împotriva terorismului”, din perspectiva Vestică, Hamid Mohsin, scriitor născut în Lahore, Pakistan, aduce o nouă perspectivă în literatura dominată de naraţiuni care pun accent fie pe profilul victimei, fie pe cel al teroristului, axându-se pe imaginea imigrantului şi pe falsa asimilare a acestuia în mediul Occidental. În Fundamentalist fără voie (The Reluctant Fundamentalist, 2007) – carte care a fost recompensată cu The Ambassador Book Award, The Anisfield-Wolf Book Award, The Asian American Literary Award şi The South Bank Show Award for Literature –, Hamid arată cum un eveniment precum 11 septembrie schimbă nu numai starea politică, istorică, ci şi relaţiile între oameni, care uită prietenii durabile, ascunzându-se în spatele unor clişee. Dar, în acelaşi timp, împingîndu-şi personajul la un fundamentalism al alegerii de a se despărţi iremediabil de spaţiul american, Hamid cade şi el în nişte clişee ale crizei de identitate. Citeşte tot articolul

Corporalitatea operei de artă

Pierre Assouline este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați jurnaliști francezi, care cochetează și cu literatura, scriind nu numai biografii, ci și romane, cel mai adesea de inspirație istorică. Este un scriitor căruia îi place să mențină legătura cu publicul, iar blogul său este unul dintre cele mai active. Pe lângă câteva fragmente jurnalistice semnate de Pierre Assouline pe care le putem găsi în volumul Noile mitologii, mai putem citi, în limba română, și romanul Portretul, a cărui miză este aceea de a ne pune față în față cu mărturiile unei opere de artă. Citeşte tot articolul

Fotografia, pentru actualii şi viitorii connaisseurs. Simon Bond, „Simple Scene Sensational Shot”

Nu-i aşa că mulţi dintre voi, cei care aveţi un aparat foto (nu contează cât de performant), îl lăsaţi să zacă pe undeva prin casă şi îl scoateţi numai atunci când e vreun eveniment sau când plecaţi în vacanţă? Ei bine, nu faceţi decât să lasaţi neexploatat un imens potenţial artistic, care există nu numai în contextele pe care noi le considerăm speciale, ci în viaţa de zi cu zi, chiar în cele mai banale şi aparent neinteresante locuri. Cartea lui Simon Bond, Simple Scene Sensational Shot, vă va provoca să scoateţi aparatul din husă şi să exploraţi situaţii şi locuri în care poate nici nu v-aţi fi gândit că există ceva ce merită să fie surprins prin obiectiv şi vă va arăta că este suficient să profitaţi de modul în care pică umbra pe un zid sau de alura unei persoane pentru ca situaţia să devină artistică. Citeşte tot articolul

Miracolul rotocoalelor de ceață ale lui Matei Florian

Odată cu apariția volumului Băiuțeii am asistat la debutul fraților Florian, două voci din cele mai speciale ale literaturii române contemporane. În universul literar actual, în care scriitura calofilă pare a fi blamată, deși gustul publicului se îndreaptă către ea, frații Florian ocupă un loc aparte. După sondajul din 2001 realizat de România literară, una dintre cele mai importante cărți în conștiința autorilor de primă mână este Craii de Curtea-Veche, de Mateiu Caragiale, un titlu reprezentativ al scriiturii calofile. Același gen de roman de atmosferă pare să fie și pe placul celor doi frați, chiar și în Băiuțeii, unde avem, inevitabil, și secvențe pline de umor, având în vedere că subiectul volumului este copilăria celor doi. După acest debut al lui Matei Florian, el a publicat și un volum individual, Și Hams Și Regretel. Citeşte tot articolul

Când ieşim şi noi din interbelic? Despre Emoţia, de Mirela Stănciulescu

De când am terminat de citit romanul Emoţia de Mirela Stănciulescu, mă tot întreb de ce a ales editura Humanitas să-l publice şi de ce l-au pus criticii Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache pe lista finală pentru premiul Augustin Frăţilă. Pentru că pare catapultat direct din interbelic? Pentru că e „frumos scris” (cu preţiozităţi adică şi fără înjurături)? Pentru că e „feminin” (aşa cum înţeleg ei „femininul”, probabil) şi nu deranjează pe nimeni? Citeşte tot articolul


Cel care așteaptă să-și trăiască viața pe bune în Iran – Parinoush Saniee

"Începe să mă sperie chador-ul negru. La început nu-l percepeam neapărat așa și nu-i dădeam mai mult decât o importanță formală, acum îl simt ca o agresiune la adresa femeilor". Sunt în a șasea zi în Iran și mă aflu în Shiraz. Încep să simt mai bine și vălul ce, obligată de lege, îl port în cap. La început mă stresa un pic, dar mai mult superficial, îmi era cald și eram mereu atentă că îmi pică. Apoi nu i-am dat importanță. Apoi am început să-l conștientizez mai mult decât ca o bucată de pânză. Atunci nu citisem pe Parinoush Saniee cu senzaționala Cel care mă așteaptă. Probabil aș fi înțeles mai multe din emoțiile și suferințele de sub vălurile mai mult sau mai puțin moderne ale femeilor Iranului. Citeşte tot articolul

La cheremul ploii. Ismail Kadare, „Mesagerii ploii”

Cînd am început Mesagerii ploii, mă aşteptam să descopăr o nouă distopie, în genul celor cu care Ismail Kadare ne-a obişnuit în Palatul viselor sau în Fiica lui Agamemnon şi Succesorul, dar, de data aceasta, scriitorul albanez a dezvoltat o naraţiune realistă, istorică, realizând o adevărată psihologie a vieţii de război. Tematica s-a schimbat aşadar, însă stilul său poetic inconfundabil a rămas. Amintind, pe alocuri, de nebunia războiului din Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, romanul lui Kadare vorbeşte despre iluzia victoriei într-o bătălie, despre cât de relative sunt noţiunile de învinşi şi de câştigători. Mai mult decât a descrie momentul asediului unei cetăţi albaneze de către oastea otomană, în secolul al XV-lea, Mesagerii ploii este o metaforă a războiului în general, care-i distruge, în maşinăria sa infernală, şi pe cei asediaţi, şi pe cei care se cred atotputernici. Citeşte tot articolul

Nepopularul Mansfield Park

Mansfield Park este cel de al treilea roman scris de Jane Austen, după Pride and Prejudice şi Sense and Sensibility şi, din ce s-a scris despre cărţile ei, aflăm că ar fi şi cel mai nepopular. Chiar dacă sînt motive bune care-i explică statutul printre cititorii de azi, cartea merită şi vorbe bune, în special dacă luăm în calcul momentul şi contextul ei. Citeşte tot articolul

Plăcerea de a povesti: Salman Rushdie, Seducătoarea din Florența

Salman Rushdie se află cu certitudine pe lista celor mai iubiți autori contemporani, multe dintre titlurile sale primind premii dintre cele mai importante, cum ar fi Booker Prize pentru Copiii din miez de noapte sau Whitbread Prize pentru Ultimul suspin al Maurului. Deși este cetățean englez, s-a născut în India, iar atracția Orientului nu lipsește în niciunul dintre volumele sale. Apărut în 2009, romanul Seducătoarea din Florența de Salman Rushdie este un basm care amintește de 1001 de nopți, căci forța de atracție a poveștii este la fel de importantă, ea fiind cea care poate schimba destinele oamenilor. Citeşte tot articolul

Când moartea devine năzuroasă – Intermitențele morții de Saramago

V-ați întrebat vreodată cum ar fi dacă am trăi veșnic? Nu puține sunt companiile de înfrumusețare corporală care încearcă să vândă diverse ponturi în vederea susținerii acestui mit activ în mintea consumatorilor. Dar, dacă traiul cel veșnic nu ar coincide cu încetarea degradării corporale pe care bătrânețea o presupune, dispariția morții ar putea, brusc, să nu mai fie o idee atât de atractivă. „A doua zi, nimeni n-a murit.”, așa își începe Jose Saramago romanul intitulat Intermitențele morții, poate cel mai interesant volum al său. Într-o singură țară, începând cu data de 1 ianuarie, moartea se hotărăște să nu mai vină. Nimeni, nici măcar bolnavii terminali, nu mai moare. Evident, prima reacție este de bucurie, oamenii având impresia că tocmai au scăpat de cea mai mare frică a vieții lor și că, din acel moment, întreaga existență li se va schimba radical. Însă lucrurile nu stau chiar așa, căci oamenii nu încetează să îmbătrânească. Citeşte tot articolul