Literatură străină

Descoperiți literatura străină!

Sunt atâtea cărți de literatură străină care merită descoperite! Din atâtea apariții, nu știi uneori ce să alegi, cum să faci selecția și cum să citești cele mai bune cărți scrise de autori străini contemporani sau clasici. Prin recomandările noastre, sperăm să vă facem mai ușoară alegerea și mai plăcută lectura.

Cronici de carte

Citim cărți scrise de autori străini, facem recomandări, vă spunem ce ne-a plăcut, ce nu și ce merită să lecturați. Citim cărți clasice sau contemporane de literatura străină, descoperim noi scriitori străini și luăm pulsul lumii literare de peste tot.

Autori străini

Sunt autori străini mari cărora le citim și recitim cărțile (cui nu-i place Julian Barnes, Haruki Murakami, Orhan Pamuk, Salman Rushdie și atâția alții?), ne întoarcem uneori la clasici, alteori găsim scriitori străini noi, abia traduși sau pe care îi citim în altă limbă. Ne interesează și viețile lor, obiceiurile de scris, sfaturile pe care le dau cititorilor sau altor autori, povești și întâmplări relevante. Găsiți aici și interviuri cu scriitori străini care ne-au vizitat sau cu care am discutat pe e-mail.

Noutăți și traduceri de carte străină

Suntem la curent cu ce se traduce la noi din literatura străină, cu noutățile editoriale, uneori comparăm traducerea cu originalul și alteori ne gândim ce-am mai vrea să vedem tradus pe rafturile noastre din cărțile străine nou apărute.

Memoria unei iubiri – „Să cunoşti o femeie” de Amos Oz

Într-un interviu din 2004 acordat Antoanetei Ralian, Amos Oz susținea că „singurătatea  e o opţiune şi nu un destin” (România literară nr. 39/ 2004). Oricum ar fi, singurătatea este o stare problematică, un timp al reevaluării, al reconsiderărilor. Personajele lui Amos Oz sunt supuse (sau – altfel spus – se supun) deseori acestui test, din care cauză prozele acestuia propun mai degrabă povești retrospective, trecute prin filtrul sufletesc al personajelor. Nu altfel stau lucrurile și în romanul din 1989, Să cunoști o femeie (traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, Iași, 2011). Citeşte tot articolul

”Râul care ne desparte”, de Ngugi wa Thiong’o – un roman despre lupta dintre tradiție și nou în Kenya colonizată

Zilele acestea ajung din ce în ce mai puțin să citesc literatură africană contemporană - cumva mă învârt între scrierile naționale, cele europene și americane. Și, odată cu volumul abia apărut la Editura Polirom, Râul care ne desparte (traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă), roman al scriitorului kenyan Ngugi wa Thiong'o, mi-am dat seama de cât de multe lucruri pierd pe drum, de cât de frumoasă este și literatura aceasta cu iz ”exotic” și cât de mult am de învățat în continuare.  Citeşte tot articolul

Iepurele cu ochi de chihlimbar. Poveşti cu obiecte rare şi sertare de familie

În Iepurele cu ochi de chihlimbar, Edmund de Waal, un artist ceramist britanic, reconstruieşte traseul unei colecţii pe care o moşteneşte: 264 de netsuke, miniaturi japoneze, sculptate în fildeş, corn sau lemn. Făcînd asta, el încearcă să refacă, pornind de la arborele moştenitorilor care au avut legătură cu colecţia, o istorie tactilă a propriei familii, de-a lungul a cinci generaţii, şi a relaţiei lor cu acele frumoase şi fragile obiecte care au ajuns pînă la el. Citeşte tot articolul

Ceva clasic, din Brazilia: ”Maşina lumii şi alte poeme”, Carlos Drummond de Andrade

E cît se poate de adevărat că poezia făcută din concret şi tranzitoriu poate eşua într-un reţetar plictisitor, cum se întîmplă şi cu minimalismul tras în serie în nenumărate încercări în proză, cum se întîmplă, de fapt, cu orice formulă împrumutată şi prost ajustată. În poezie, formulele de împrumut sînt parcă şi mai vizibile, acolo e greu să trişezi fără să se vadă şi din motivul ăsta oamenii încep să caşte cînd aud, din nou, despre o aşa numită poezie a concretului. Citeşte tot articolul

Lipsa iubirii naşte monştri. „Iubire” de Hanne Ørstavik

După ce l-a adus în ţară pe Lars Saaybe Christensen, în luna martie, Editura Univers şi-a continuat proiectul de a face mai cunoscută publicului român literatura norvegiană contemporană şi a invitat-o şi pe Hanne Ørstavik, celebră pentru romanul Iubire (1997). Nici Hanne Ørstavik, nici Lars Christensen nu scriu romane poliţiste, ci drame în care personajele sunt prinse în propria lor singurătate, incapabile să comunice sau să aibă o perspectivă mai complexă asupra lucrurilor. Este un gen de singurătate care poate duce la consecinţe grave, întrucât captivitatea în propria lume este atât de accentuată, încât nimic din exterior nu mai răzbate, nici măcar când este vorba despre cei apropiaţi. Citeşte tot articolul

Despre efemeritatea vieții într-o poveste cu multe portocale – ”Fata cu portocale” de Jostein Gaarder

Tatăl meu a murit acum unsprezece ani. Pe atunci aveam doar patru ani. Nu credeam că voi mai auzi vești de la el, dar iată că scriem o carte împreună.

Când o carte are un început construit atât de simplu din trei propoziții, dar, în același timp, cu un efect destul de mare de agățare a cititorului, captându-ți atenția, prognoza bookaholicilor spune că este dificil să vrei să mai lași volumul din mână până nu te părăsește el, la sfârșit. Citeşte tot articolul


Zelda Fitzgerald, prozatoarea, pictoriţa, balerina

Misterioasă, inteligentă, excentrică, Zelda Fitzgerald, pe care istoria a lăsat-o mereu în umbra celebrului ei soţ, autorul romanului Marele Gatsby, ajunge acum, la mai bine de jumătate de secol de la moartea ei, să fie redescoperită şi în calitatea ei de scriitoare (Zelda a fost, de asemenea, şi o talentată pictoriţă şi balerină). La Editura Humanitas fiction, a apărut, anul acesta, romanul ei Save Me the Waltz (Acordă-mi acest vals, în traducerea Rodicăi Ştefan), pe 6 martie având loc, la Humanitas Cişmigiu, lansarea cărţii, eveniment moderat de Denisa Comănescu, ai cărei invitaţi au fost Andreea Răsuceanu (critic literar, redactor Humanitas), Vlad Mixich (Hotnews), Alexandra Rusu (Booktopia) şi actriţa Ioana Pavelescu, cea care o interpretează pe Zelda în spectacolul cu acelaşi titlu, al regizoarei Liana Ceterchi, la Teatrul Foarte Mic (cronică aici). Citeşte tot articolul

6 cărți excelente cu și despre homosexuali de citit

În luna februarie s-a lăsat cu inimioare, iar săgețile lui Cupidon au zburat în toate direcțiile. Mai puțin cunoscute au fost însă cele câteva evenimente ce amintesc de istoria LGBT (lesbian, gay, bisexual, transgender), care au loc în fiecare an, în România și alte opt țări din Europa, în această lună. Cum zilele trecute citeam ceva legat de asta, mi-am adus aminte că, în facultate, am avut vreo două cursuri de queer theory (teoria homosexuală), ore ce mi-au deschis mintea și, din fericire, mi-au fărâmat prejudecățile. Atunci am citit, pe bandă rulantă, multe cărți cu tematică gay. Și mi-au rămas în minte ca unele dintre cele mai bune volume de literatură pe care le-am citit.  Citeşte tot articolul

Travel Light, un fantasy post-epic de Naomi Mitchison

Sunt dintre cei care au aflat de curând (în urma a câteva articole laudative recente de pe marele internet) despre existența scriitoarei scoțiene Naomi Mitchison, prezentată drept o senzație subapreciată, drept o nestemată a literaturii britanice, umbrită de prezența conaționalului, contemporanului și amicului său, Tolkien. Recunosc, n-auzisem de Mitchison; bine, pe de altă parte, nici pe Tolkien nu l-am avut în cursurile de la facultate, dar pe el într-adevăr numele îl precede. Citeşte tot articolul

Domesticul pus sub lupă și un talent nemăsurat: ”Prea multă fericire”, de Alice Munro

”Cum o să trăim” este o antologie de povestiri, nu un roman. Treaba asta, în sine, este dezamăgitoare. Pare să afecteze seriozitatea cărții, făcând autorul să pară doar un novice care bate la porțile Literaturii și nu un scriitor instalat în siguranță dincolo de ele. (proza Ficțiune, p. 69)

Prima mea întâlnire cu Alice Munro datează de mai bine de un an, pe vremea când, în România, puțini auziseră de ea - de altfel, și eu am dat de cartea aceasta, Prea multă fericire (Editura Litera, 2011, 2013, traducere de Ioana Opaiț), pur întâmplător, citisem un material despre scriitorii de proză scurtă și cursă lungă și mi-a făcut cu ochiul autoarea canadiană. Partea bună când ai o memorie ce șterge, în câteva săptămâni, detaliile unei cărți este că, la recitire, te bucuri de surpriza (re)descoperirii. Citeşte tot articolul

Jose Luis Peixoto, „Nici o privire”: despre implacabil, într-un roman de debut care-i schimbă viața autorului

„Tăcerea așteptării mă înfioară. Ultima oaie s-a culcat alături de corpurile încolăcite ale celorlalte, sub stejarul de plută cel mare. Mă gândesc: oamenii sunt oi care nu dorm, sunt oi care pe dinăuntru sunt lupi. Soarele e în continuare foc și pară în lenta combustie aerului și a pământului. Sub aceeași umbră ca și mine, rezemată de același trunchi, bâta pare un om care mă privește cu milă. În fața mea, greoaie, cățeaua ridică din când în când privirea, știind și ea ce va urma.” Este unul dintre primele monologuri din carte, și sunt condensate aici și ritmul bolnăvicios și narcotizant al scrierii lui Jose Luis Peixoto și arșița copleșitoare ce învăluie micul sat de sub Muntele Măslinilor, dar mai ales plumbul așezat peste destinele tuturor  personajelor ciudate, magistrale. Citeşte tot articolul

Imaginaţia şi visul, de la salvare la distrugere. Eric-Emmanuel Schmitt, „Visătoarea din Ostende”

Întotdeauna l-am resimţit pe Eric-Emmanuel Schmitt ca fiind un scriitor ce excelează în proza scurtă, chiar şi citindu-i romanele, le vedeam tot ca pe nişte nuvele mai dezvoltate. Acum, în Visătoarea din Ostende (Editura Humanitas fiction 2013), acest volum de povestiri scurte, în număr de cinci, poate chiar cel mai bun volum al lui Schmitt, am văzut o coerenţă de roman: deşi nu au nicio legătură între ele, personajele din cele cinci povestiri par a viețui în același spațiu, fac parte dintr-un fel de hiperrealitate în care lumea capătă sens prin forţa imaginaţiei. Iubirile, locurile, gesturile sunt filtrate de o sensibilitate ce are de-a face cu o trăire literară, artistică (până şi sosirea într-un nou oraş este asociată cu un nou cuvânt). De o bogăţie interioară vibrantă, care nu are nimic de-a face cu exteriorul, personajele lui Schmitt sunt, de cele mai multe ori, captive într-o existență ternă, stârnind milă. Ele se salvează sau se pierd prin imaginație, care se dovedește a avea o forță mult mai mare decât simpla rătăcire printre amintiri. Citeşte tot articolul

Liniștea de dinaintea furtunii: ”Grădina de ciment”, de Ian McEwan – o carte stranie, șocantă, excelentă

Scriu câteva rânduri despre romanul de debut al lui Ian McEwan, Grădina de ciment (Editura Polirom, ediția a doua, 2009, traducere de Dan Croitoru), mânată de dorința de a vă împărtăși bucuria descoperirii unei cărți excelente, șocante și stranii în același timp. Cu regretul că nu am ajuns mai devreme la volumul acesta al scriitorului britanic (deși, dacă stau bine să mă gândesc, poate că e mai bine așa).  Citeşte tot articolul