Nu prea citesc cărţi de self-developing, dar Amazon mi-a recomandat cartea asta prin toate metodele, aşa că până la urmă am cedat şi am luat-o. Şi mă bucur foarte tare. Ca să nu vă sperie prea tare limbajul din titlu, să ştiţi că, imediat ce-am terminat-o, am recomandat-o fetelor mele (sunt mari, au mai auzit cuvinte de patru litere, nici o grijă). Şi aş vrea să fi citit şi eu cartea asta la vârsta lor.

Autorul, Mark Manson, este un bloger de succes. Şi-a început cariera digitală cu un site de sfaturi pentru dating, pe care apoi l-a transformat în blog, blogul a atras o grămadă de cititori, yata yata yata… New York Times bestselling author.

Punctul forte al cărţii sale mi s-a părut abordarea contraintuitivă (aşa cum scrie şi în subtitlu). Toate sfaturile lui Manson sunt opuse celor din literatura de self-help. Aici nu o să găsiţi nici „Fii fericit”, nici „Conştientizează că eşti extraordinar”, ci mai degrabă „Vezi-ţi de treaba ta” şi „Nu putem fi toţi extraordinari, prin definiţie majoritatea suntem mediocri”. Cartea începe cu povestea lui Charles Bukowski şi Manson preia ultimul sfat al acestuia („Nu încerca”). Apoi trece, ilustrând cu studii psihologice sau cu experienţe personale şi condimentând des cu câte-o expresie mai slobodă, prin „Înşeală-te” (ăsta e preferatul meu, de fapt, am un curs întreg despre cum să ne punem la îndoială convingerile), „Caută durerea şi împrieteneşte-te cu ea” şi altele asemenea.

Tot timpul sunt stingher când e să ofer exemple de poveşti care mi-au plăcut din vreo carte, pentru că nu îmi place să dau spoilere. De data asta o să spun aici o singură poveste din cartea lui Manson (observaţi, vă rog, că tot evit să-i traduc sau redau titlul).

Iată povestea: În 1983, un talentat chitarist a fost dat afară din formaţia sa în cel mai prost moment posibil – tocmai semnaseră un contract pentru înregistrarea unui album. Şocul iniţial s-a transformat repede în furie şi tânărul artist şi-a jurat să se răzbune cum ştie el mai bine: o să-şi facă o altă formaţie şi o să aibă un succes nebun, mult mai mare decât trupa care tocmai l-a dat afară. Astfel încât foştii săi colegi o să-şi muşte mâinile de invidie. Se pare că furia e un motivator bun, pentru că toate i-au mers strună: a strâns o trupă bună, a compus o grămadă de cântece, în doi ani a semnat propriul contract, iar albumul rezultat a devenit disc de aur, cu peste jumătate de milion de bucăţi vândute. Şi ăsta era doar începutul. Tânărul muzician este Dave Mustaine, iar trupa sa este legendara Megadeth. De atunci, cei de la Megadeth au vândut peste 25 de milioane de albume şi au înconjurat în turnee planeta de mai multe ori (i-am văzut şi eu de două ori, o dată chiar împreună cu fie-mea cea rockeriţă). Un singur lucru nu i-a ieşit lui Dave Mustaine: invidia foştilor colegi. Trupa care l-a dat afară este Metallica, cea mai tare trupă rock din toate timpurile (e articolul meu, fac ce clasamente vreau). Pentru amatorii de cifre şi comparaţii, Metallica a vândut până acum mult peste 100 de milioane de albume. În ciuda succesului său enorm, Dave Mustaine a declarat în 2003 că, în continuare, se consideră un ratat. Şi asta se întâmplă, spune Manson, pentru că Mustaine a ales să-şi măsoare viaţa şi succesul nu după metrici care i-ar fi adus fericirea („Câţi fani am?” sau „Câte albume am vândut?” sau „Câţi muzicieni am influenţat?”), ci după singura măsurătoare ce nu i-a ieşit („Cu cât sunt mai bun decât Metallica?”). Şi Manson explică (sunt total de acord) că felul în care ne auto-evaluăm viaţa nu e ceva dat de sus şi imuabil, ci se află în totalitate sub controlul nostru. Trebuie doar să avem o discuţie sinceră cu noi înşine şi să ne stabilim un nou fel de a ne măsura succesul sau împlinirea. Am ales să redau povestea asta din carte pentru că e deja destul de cunoscută. Mark Manson o completează şi contrastează apoi cu povestea primului baterist de la Beatles (dat şi el afară). Pe aceasta vă las vouă plăcerea de a o descoperi.

În urmă cu câteva zile, încă nu terminasem cartea şi i-am vorbit unui prieten de ea. El mi-a răspuns că din titlu înţelege că e o carte despre cum să nu-ţi pese, în stil buddhist. Ei bine, nu. O să împrumut un pic vocabularul lui Mason pentru a clarifica: cartea spune să nu-ţi mai pese de tot felul de rahaturi (de genul „să am o vacanţă mai tare ca a colegilor de la muncă” sau „să am ultimul model de telefon”), ci să alegi cu grijă chestiile importante de care chiar merită să-ţi pese.

O să închei cu un citat un pic mai criptic, de data asta destul de aproape de buddhism, a cărui explicaţie vă veţi bucura să o găsiţi în cartea lui Mark Manson: „A dori experienţe pozitive este o experienţă negativă; a accepta experienţe negative este o experienţă pozitivă”.

Enjoy!

Un comentariu
  1. Avatarconstantin o.

    ma bucur ca,dupa multe framantari…’ai ales bine’! Da!- nu trebuie alergat dupa ‘ultimele mode’ in materie de masini,ceasuri etc! Dar atunci de ce e alegerea asta,tot dupa ultima moda,si anume ca tot ce era rau…era de fapt bine si ‘invers’?! Nu e decat vechea formulare crestina! (isi salveaza sufletul doar cine si-l pierde!: si il pierde doar daca vrea sa si-l salveze!). Apoi,asta s-a numit…’postmodernism’! (o lipsa a posibilitatii de alegere!- dar numai pentru ca ulterior…sa il lasi pe Dumnezeu sa aleaga/gandeasca in locul tau!). Dar tot crestinism ramane…in esenta sa! Dupa cum si afirmatia ‘mondena’ (!) a lui Fr. Nietzsche,dupa care ‘ce nu te ucide,te face mai puternic’!… era tot de esenta crestina! Fiindca…’jertfa’ care te ucide (ca pe bobul de grau!),de fapt…te facea ‘mai puternic,in rai’!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *