Bookaholic

Romanul Firida rușinii a fost scris de Ismail Kadare în anul 1976, în plină represiune a dictaturii comuniste. Deși acțiunea cărții este plasată în anul 1822, timpul scrierii și timpul narat au în comun teroarea, diferite fiind doar formele pe care aceasta le îmbracă.

Încă din primele două pagini ale cărții, titlul i se dezvăluie citorului în toată monstruozitatea omenească ascunsă aici: firida rușinii este o scobitură într-un zid secular din Istanbul, o „piatră de luare aminte”, în care se așază capetele celor care s-au dovedit nesupuși sultanului, celor care au îndrăznit să aibă pretenții de independență sau capetele celor care n-au fost în stare să-i învingă pe răzvrătiți.

Împărăția osmană este superstatul (se întindea pe trei continente și număra douăzeci și nouă de popoare, șase religii, patru rase și patruzeci de limbi) în centrul căruia se oferă consecvent spectacolul capetelor tăiate. Albania este unul dintre ținuturile nesupunerii, de patru sute de ani făcea parte din imperiu, iar Ali Tepelena, conducătorul ei, este cel care renunță la masca nesupunerii și pornește războiul, povestea acestuia constituind firul narativ central al romanului.

Dar nu el este cel mai provocator personaj al romanului. Primul care îl uimește pe cititor prin dimensiunile și forma dezumanizării inconștiente este Abdulla, paznicul firidei. El trebuie să verifice starea capetelor, de două ori pe zi iarna și de patru ori pe zi vara. Capetele sunt fixate în miere, dar există situații în care sângele nu se încheagă imediat și e nevoie să fie picurate în miere și alte substanțe, căci e neplăcut să păzești capete care șiroiesc de sânge. Această „familiaritate” cu capetele tăiate îl însoțește pe cititor de-a lungul întregului roman, stările încercate de acesta fiind dintre cele mai diverse, căci Kadare reușește prin stilul său să imprime chiar și o dimensiune comică grozăviilor istorice.

Nu doar aceste imagini ale terorii exterme din Istanbulul anului 1822 surprind încă din primele pagini ale romanului, ci mai ales felul în care oamenii se raportează la ce se întâmplă în piață. Dacă doctorul ce verifică starea „tehnică” a descăpățânaților este cât se poate de vesel, ceea ce surprinde la Abdulla este cauza nemulțumirii lui: deși se simte cel mai important om din piață, nimeni nu-l bagă în seamă. Toți își ațintesc privirile asupra căpățânilor expuse, iar însemnătatea lui rămâne neapreciată, neprețuită.

Un alt personaj memorabil al romanului este Tundj Hata, purtătorul de capete, cel care preia capetele tăiate pentru a le duce până la firidă. Dar și el, în aroganța rolului jucat, este străbătut de frică: având grijă de capete, își pune la bătaie propriul cap. Grija pe care o manifestă față de capetele purtate de-a lungul imperiului devine soră cu iubirea: le scoate din desagă și le presară cu sare, intră în hanuri și pune capetele la uscat, la foc, să nu se strice, sub ochii plini de groază și de revoltă ai oamenilor:

„… fără a privi spre ceilalți, își puse mâna pe capul tăiat, care era încă rece. Repetă gestul de două-trei ori, cu o mișcare blândă, aproape îndurerată, fără a-și lua ochii de la el, ca și când i-ar fi spus: Nu te vor. Ce le-ai făcut, oare, de nu te vor? […]. În timpul ăsta, din părul capului tăiat începură să iasă aburi, ce se înălțau spre tavan ca un norișor venit direct din împărăția morții. Totodată, ochii celor prezenți căpătară o sclipire ciudată, un soi de liniște neobișnuită, ca și când aburii aceia ar fi fost sulfuroși și i-ar fi cufundat într-un extaz mistic […]. În mintea lui, deși foarte tulbure, se năștea ideea că un cap tăiat îl poate obseda pe privitor la fel de stăruitor ca o operă de artă”.

Îi vine chiar ideea că în vreun sat izolat ar putea expune capul ca la teatru, ar vinde bilete, s-ar sta la coadă. Și, tot făcându-și planuri, mai scoate din când în când sare și pudrează capul, ca și când ar pudra obrajii unui actor înainte de a intra în scenă.

Lumea din romanul lui Kadare e o lume a exercitării puterii și a controlului prin teroare. O lume a dezumanizării totale, unde doar capetele contează, doar despre ele se vorbește cu respect, doar ele merită grija, în timp ce trupurile sunt îngropate la întâmplare. Uneori capul ajunge în Asia, trupul rămâne în Europa. Gloria unuia se clădește pe capul tăiat al altuia, ecuația fiind simplă: dacă nu capul altuia, atunci capul meu. Și capul fiecăruia ar putea sta sub brațul altuia. Pericolul și teroarea curg precum apa. Și în stare de trezie, și în somn. Și în trecutul invocat de Kadare, și în prezentul în care scrie despre acest trecut, cei împușcați de dictatura comunistă nefiind decât variații pe aceeași temă.

Firida rușinii este un roman cu o substanță epică extrem de crudă, dar cu un ritm iute și o atmosferă care, în ciuda atrocităților cu care este presărat spațiul narativ, te țin captiv. Grozăvia lumii măsurate cu capete tăiate este cumva îmblânzită (dar nu și domolită) prin priceperea lui Kadare de a spune povești.

Ismail Kadare, Firida rușinii, traducere din albaneză de Marius Dobrescu, Humanitas Fiction, 2016

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!