Cautare dupa "copilarie"
20 de scriitori la vârsta copilăriei în fotografii
Cenuşăreasa şi Roaring Twenties – basmul copilăriei într-o versiune surprinzătoare
Almanahul Anticipația și sfârșitul copilăriei
Jucăriile lui Moş Crăciun sau despre copilărie şi lucruri simple
Basmele copilăriei, la Festivalul „Poveşti” din Alba Iulia
O reîntâlnire postmodernă cu personajele copilăriei noastre
Au fost odată ca niciodată… nişte pitici şi o fată frumoasă cu părul ca abanosul, un tânăr fermecător care o salvează de la somnul la care o condamnase o regina cea rea, a existat o fetiţă într-o pelerină roşie care trebuia, în drum spre bunica sa, să scape de lupul cel rău, au mai fost şi doi copii, ce au ajuns captivi în casa din turtă dulce a vrăjitoarei care voia să-i mănînce… personaje cu care ne-am petrecut copilăria (noi, cei din "generaţia cu cheia la gât"). Poate că am uitat de mult poveştile cu Făt-Frumos şi Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici, cu Scufiţa Roşie sau Rumpelstilskin, poate că le considerăm personaje ce nu-şi au rostul decât pentru o anume vârstă şi cu care acum ne mai întâlnim eventual doar prin bancuri. Dar iată că ABC le aduce la viaţă într-o versiune să-i spunem postmodernă (deşi nu avem de-a face cu vreo deconstrucţie sau vreo recitire ironică, ci doar de o plasare într-un context inedit, estetic vizual, într-o regie ce dozează ideal suspansul şi întreţeserea de planuri care aduc elemente în plus poveştii originale) – în serialul Once Upon a Time. Citeşte tot articolul
Plimbarea cu Attila Bartis prin copilarie
Ce carti citeam in copilarie
Imagine publică și viață privată în autobiografie. Intimitate. Rușinea și rememorarea
„Ce n’est pas ce qui est criminel qui coute le plus a dire, c’est ce qui est ridicule et honteux”. (1) Rousseau, Confessions
Eseu de Maria Ioana Oancea
Una dintre principalele probleme pe care le pune autobiografia este raportarea la adevăr - nu neapărat la un adevăr absolut, dar cel puțin la adevărul subiectiv, ceea ce consideră adevărat cel care scrie. Rousseau promite cititorului său că va încerca să spună mereu adevărul și, dacă se va întâmpla să spună un neadevăr, cu siguranță nu va fi unul despre care el știe că nu e adevărat. Totodată, ceea ce este chiar mai semnificativ, Rousseau se angajează să nu treacă nimic cu vederea.
Citeşte tot articolulT.O. Bobe: „Am încercat să-mi fac portretul și să-mi răspund la întrebarea de ce nu pot să scriu”
După Bucla (1999), Darul lui Moș Crăciun (2003), Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004) și Contorsionista (2011), T.O. Bobe revine cu un nou roman. În puține cuvinte, în Cartea neisprăvirii „domnul Teo scrie un roman”. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate de atât, așa încât mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu T.O. Bobe despre dedesubturile și legăturile subtile din cartea lui. Citeşte tot articolul
10 cărți de citit în mai 2019
În aprilie am avut multe recuperări atât la capitolul ficțiune (Dacă Strada Beale ar putea vorbi, de James Baldwin, Pelerinul vrăjit, de Nikolai Leskov, Iubirea nebună, de André Breton), cât și non-ficțiune (Sistemul periodic, de Primo Levi, Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf), o biografie romanțată a Marelui Will (Viața secretă a lui William Shakespeare, de Jude Morgan), o carte polițistă numai bună de luat în parc (Alb letal, de Robert Galbraith), două cărți despre misterele creierului uman (De neconceput, de Helen Thomson, Mintea distrată, de Adam Gazzaley, Larry D. Rosen) și una despre misterul și mai mare din genele noastre (Degetul mare al violonistului, de Sam Kean). Sau, mai bine zis, lecturi pentru toate gusturile. Timp să avem!
Citeşte tot articolulO cronică de familie – „Cartea numerilor”, de Florina Ilis
Cel mai recent roman publicat de Florina Ilis reia titlul unei cărți din Vechiul Testament. E o formă de citare pe care autoarea a mai practicat-o și în alte rânduri - în Viețile paralele (2012), de pildă, unde titlul trimitea direct la Plutarh. Desigur că aceste parafraze nu sunt deloc gratuite, așa încât un mic exercițiu de exegeză este cât se poate de nimerit. Citeşte tot articolul
Cecilia Mizrahy: „Dan Mizrahy putea explica de ce interpretează un Concert Brandenburgic într-o anume manieră. Dar, la Gershwin, nu putea da asemenea explicații”
Numele pianistul Dan Mizrahy rămâne, pentru cunoscătorii de muzică clasică, legat de cel al lui George Gershwin. La 9 ani, cu dispensă de vârstă, a fost admis la clasa Aureliei Cionca, din cadrul Academiei de Muzică din București, dar în ’41, din cauza legilor rasiale, a fost nevoit să se refugieze în Palestina. Totuși, printr-o suită de conjuncturi favorabile, a reușit să-și continue studiile la Conservatorul din Ierusalim. Întors, după câțiva ani, în România, va deveni elevul lui Mihail Jora, cu care studiază, pe rând, armonia, formele, orchestrația, contrapunctul și compoziția. Cariera solistică s-a conjugat apoi cu cea didactică, iar numele lui va fi adesea pronunțat în continuarea celui al lui Gershwin. Citeşte tot articolul
Experimentul cu vise al lui Nabokov – „Visele insomniacului”
În antologia Visele insomniacului (2017), Gennady Barabtarlo, profesor la Universitatea Missouri, a urmărit experimentul pe care l-a făcut Nabokov cu propriile vise și noua viziune asupra timpului pe care i-a prilejuit-o acest experiment. În centrul volumului se află transcrierea adnotată a viselor lui Nabokov (și câteva ale Verei, soția sa), dar și descrieri de vise din jurnalele și scrisorile sale din perioada americană și elvețiană. Pe lângă acestea, Gennady Barabtarlo oferă cititorilor comentarii legate de contextul experimentului încercat de scriitorul rus, dar și felul în care s-a reflectat acesta în opera sa literară. Ediția în limba română a apărut la Editura Polirom, în traducerea Veronicăi D. Niculescu, care semnează astfel a noua traducere din Vladimir Nabokov. Citeşte tot articolul