Fără să mă fi captivat în timp ce o citeam, Capul retezat este o carte care m-a bântuit în schimb după ce am terminat-o.

Ca într-un film turnat exclusiv în interior, romanul e un pic sufocant, acţiunea lui clocotind exasperant în limitele aceluiaşi cerc, strâmt, de personaje. Personajul principal este Martin, un bărbat de patruzeci de ani, din distinsa familie Lynch Gibbon, producătoarea unor vinuri rafinate. Căsătorit cu Antonia, o femeie tot atât de rafinată ca vinurile respective, mai în vârstă decât el, Martin are şi o mult mai tânără amantă, pe Georgie, asistentă la London School of Economics.

Antonia are o relaţie cu psihanalistul ei, fascinantul Anderson Palmer şi se desparte de Martin pentru a fi cu acesta. Palmer are o soră vitregă, pe Honor Klein, profesoară universitară specializată în antropologie, cu o înfăţişare percepută, cel puţin la început, de Martin, drept respingătoare. Martin are şi el un frate, pe Alexander, sculptor renumit, despre care se spune că mereu i-a furat lui Martin iubitele.

Urmărind îndeaproape dinamica gândurilor lui Martin, dar şi dinamica rapidă şi surprinzătoare a relaţiilor dintre personaje, romanul expune de fapt un mare gol, un teritoriu al superficialităţii şi al lipsei. Toată lumea e îndrăgostită, toată lumea iubeşte intens, sau e fascinată, dar nimeni nu perseverează. Nimeni nu are continuitate în acţiuni, cu toţii sunt imprevizibili şi capricioşi. Comportamentele tuturor sunt dirijate de dispoziţia de moment, astfel încât, spre final te simţi, ca observator, prins într-un carusel inepuizabil care s-ar putea foarte bine să-ţi provoace greaţă şi dureri de cap. Dacă, spre exemplu, X simte că azi o iubeşte mai mult pe Z, amanta, decât pe Y, soţia, divorţează. Dacă a doua zi, lucrurile stau invers, se desparte de amantă şi se întoarce la soţie.

Personajele din highclassul londonez portretizate aici de Iris Murdoch par să nu aibă niciodată vreo treabă. Toţi trăiesc intens, obosesc teribil de atâta pasiune, participă şi asistă la „scene” de violenţă, lacrimi, gelozie etc. Şi toţi par nişte liceeni debusolaţi şi hormonali, cărora li s-a indus ideea că cel mai important în viaţă e „să-ţi asculţi inima”. Sau psihanalistul. E, într-un fel, o telenovelă: una scrisă de o maestră care ştie bine ce colcăie dedesubt.

Dar pe lângă caracterul lui satiric, romanul conţine ceva care a continuat să mă bântuie după ce l-am terminat: e vorba despre imaginea personajului pe care Iris Murdoch l-a plasat pe linia fină dintre fascinant şi grotesc. Honor Klein, profesoara înfricoşătoare şi implacabilă ca o armură de cavaler medieval, apare în ochii lui Martin ca opusul personajului „feminin” care îi captivează de obicei atenţia. Lui, de exemplu, îi plac femeile cu părul lung. Honor Klein are, dimpotrivă, părul scurt şi unsuros (un lucru observat în mai multe rânduri). Poartă mereu haine învechite şi incerte, spre deosebire de rafinata Antonia. Corpul ei nu are deci putere asupra lui Martin în modul în care este el obişnuit, ci îl influenţează şi îl domină prin simpla „apariţie”. Honor Klein apare în viaţa lui Martin în cele mai inoportune momente, asistând la anumite scene şi fixându-l cu privirea „ca un soare rece”, acţionând deci mai mult ca un element activ, cu voinţă proprie şi implacabilă. Martin nu poate să comunice cu ea, comunicarea este privilegiul ei. Ea este „capul retezat”, cu limba aurită. Martin este fascinat de ea, aşa cum fratele său, Alexander, sculptorul, este fascinat de capetele de lut pe care le modelează.

Şi pentru că la un moment dat Honor Klein mânuieşte o sabie japoneză, şi pentru că e vorba în poveste despre cum pe majoritatea oamenilor capul îi defineşte mai mult decât corpul, şi pentru că titlul romanului este cel care este, se creează o tensiune şi o aşteptare. Ştiţi, dacă la începutul poveştii apare un pistol…

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *