Bookaholic

În acest eseu, pornind de la textul lui Michel Tournier Vineri sau limburile Pacificului, respectiv de la piesa de teatru a lui Gellu Naum Insula, voi încerca să identific mecanismele de conturare a unor lumi posibile. Astfel, demersul analitic va viza recunoașterea elementelor care determină crearea de lumi posibile.

Eseu de Emilia Merce

Raportându-mă la afirmația lui Gilles Deleuze, „Le héros du roman, c’est l’île autant que Robinson, autant que Vendredi. L’île change de figure au cours d’une série de dédoublements, non moins que Robinson change lui-même de forme au cours d’une série de métamorphoses. La série subjective de Robinson est inséparable de la série des états de l’île” (1) – „Eroul romanului este insula asemenea lui Robinson sau a lui Vineri. Insula își modifică forma de-a lungul unei serii de dedublări nu mai puțin ca Robinson, care se schimbă în urma unei serii de metamorfozări. Schimbările lui Robinson sunt inseparabile de cele ale insulei” (2) -, observăm că existența lui Robinson depinde de manifestările insulei. Așadar, punctul de plecare al eseului este constituit de receptarea naufragiului drept momentul de separare a lui Robinson de prima sa formă de existență în care, pentru a se defini, se raporta la Celălalt. Totodată, naufragiul marchează și intrarea acestuia într-o altă etapă a existenței, în care definirea sa ca individualitate devine nulă în absența Celuilalt. Singura posibilitate de afirmare a lui Robinson va fi reprezentată, în acest context, de acceptarea spațiului drept o reflecție a Celuilalt, astfel încât insula va declanșa procesul de metamorfozare a lui Robinson. În ceea ce privește reflectarea de lumi posibile la Gellu Naum, acestea stimulează absurdul. Putem observa, așadar, că în Insula lumile se suprapun, deoarece lumea în care este prins Robinson în urma naufragiului se intersectează cu lumea din care a fost exclus. Din acest motiv, apare absurdul situației, întrucât Robinson nu mai aparține niciuneia dintre lumi, el doar le traversează. Referitor la celălalt Robinson, cel al lui Tournier, el se simte „orfan de omenire”, iar lumile posibile iau formă în funcție de propriile metamorfozări. Negarea și acceptarea noii lumi va declanșa în cazul de față tot atâtea manifestări ale lumilor posibile.

De altfel, plonjarea lui Robinson într-o lume nouă implică transformări susținute de intensificarea treptată a solitudinii. Dacă Robinson din Vineri sau limburile Pacificului dezvoltă treptat sentimentul singurătății, în cazul lui Robinson din Insula constatăm o acutizare a sentimentului deja trăit. Lamentațiile personajului din debutul piesei – „Am temeiul de a presupune că Providența vrea să-mi termin zilele într-un trai deznădăjduit, pe această insulă pustie. Lacrimile îmi curg șiroaie cînd mă gîndesc la soarta mea. Adesea mă întreb de ce Providența își duce la pierzanie propriile sale făpturi, hărăzindu-le această stare de pierzanie și lăsîndu-le fără ajutor și fără nădejde, astfel încât să le vină greu a-i mulțumi pentru soarta ce le-a dat” (3) – surprind dintru început atitudinea lui Robinson vizavi de noua ordine impusă. El își manifestă revolta împotriva excluderii din vechea lume prin neacceptarea actualei sale condiții. El va opune lumii guvernate de morală lumea care i se va înfățișa în măsura în care se va detașa de prima. Versurile adresate Providenței – „Ce singur sînt pe lume/ Uitat și solitar/ La țărmul fără nume/ Trăiesc un vis amar./ Ce singur sînt pe lume!…” (4) – ilustrează că Robinson asociază viața de pe insulă cu un „vis amar”, odată cu separarea de celălalt. În acest context, afirmația lui Andrei Pleșu din Minima moralia – „… în insulă, lumea, omul și moartea sunt aduse laolaltă. Insula e lume minimală, redusă la esențial, Robinson e omul generic, redus la strictul necesar al umanității sale, iar moartea e o posibilitate constantă, nemijlocită” (5) – stabilește cum naufragiul pe insulă transformă coordonatele existențiale ale lui Robinson, pentru că, pășind în insulă, Robinson va renunța la complexitatea lumii bazate pe comunicarea Eu-Celălalt.

Naufragiul va reprezenta, așadar, nu doar declanșatorul metamorfozării lui Robinson în raport cu o altă imagine a lumii, ci și debutul detașării lui de lumea Celuilalt. De aceea, toate elementele, care în mod normal ar permite întoarcerea în lumea Celuilalt, la Gellu Naum sugerează contrariul: „Măsurarea timpului e întotdeauna foarte aproximativă, ceasurile sunt mereu dereglate, fie se uită a fi trase […], merg fie prea repede, fie prea încet, uneori rămân fixate la aceeași oră […] aceste dereglări corespund perfect perturbării gândirii personajelor, haosului lor mental, mișcărilor de mecanisme stricate ce le exprimă reacțiile” (6), iar multe personaje „vorbesc aproape exclusiv în virtutea inerției cuvintelor de a asocia, în funcție de contiguități sonore sau gramaticale. Îndeosebi formulele sunt gata, prefabricatele verbale vehiculate în uzul curent circulă de la o replică la alta, îi fac ecou, în prelungiri și reluări mecanice, care nu mai țin deloc de logica reală a comunicării” (7). Astfel, „Întreaga comedie e construită în acest sistem de reprezentări ale «mecanicului», supralicitând cu bună știință elementele de recuzită, clișeele în materie de tipologie, automatismele verbale și de gesticulație” (8). Din cele afirmate de Ion Pop în Gellu Naum – poezia contra litaraturii, deducem că limbajul sau timpul își pierd utilitatea într-o lume în care raporturile Eu-Celălalt nu mai există. În Insula, ruperea de timp și reintrarea parțială sunt sugerate prin structuri de tipul „Cu timpul, metronomul se dereglează. Ritmul și sunetul lui devin înnebunitoare. Robinson trece de la o operație la alta, încurcînd uneltele (ascute pepeni, bate cuie în orz, seceră coliba etc.). Cîteodată, ritmul devine extrem de lent, apoi extrem de rapid. Epuizat, Robinson se oprește. Metronomul tace. Marea oftează. Metronomul bate regulat” (9). Observăm că ieșirea din timp este caricaturizată, iar această caricaturizare surprinde evadările lui Robinson din constrângerile memoriei și ale amintirii lumii Celuilalt. Referitor la Robinson în varianta lui Michel Tournier, în prima jumătate a romanului, acesta refuză inițial noua lume în care a pătruns, iar mai apoi simulează lumea de care naufragiul l-a separat. În partea a doua a romanului, Robinson, după întâlnirea cu Vineri, renunță la amintirea lumii care l-a exclus și își acceptă instinctualitatea. În acest moment, Robinson vede insula drept o lume posibilă. Din acest motiv, posibilul echipaj salvator devine un intrus în noua viață pe care o construiește în armonie cu insula. Decizia de a rămâne pe insulă în pofida faptului că Vineri, cel care l-a determinat să accepte insula, o va părăsi, ilustrează imposibilitatea de a depăși pragul instinctualității.

Parcursul lui Robinson de la negare la acceptare poate fi văzut și din perspectiva trecerii de la ceea ce Andrei Pleșu definea a fi „adăpostire” și „locuire”, întrucât „Deosebirea fundamentală dintre adăpostire și locuire se reduce, până la urmă, la faptul că cea dintâi poate fi concepută ca o imitatio a naturii, în vreme ce a doua aduce în spațiul naturii ceva nou” (10). În acest context, imitarea elementelor civilizatoare într-un spațiu vegetal reflectă imitarea unei realități neconforme cu realitatea prezentă a lui Robinson. În schimb, renunțarea la imitare determină metamorfozarea completă a lui Robinson, astfel încât „schimbările naturale ale monadelor vin dintr-un principiu intern, întrucît o cauză externă n-ar putea pătrunde în interiorul monadei” (11). Schimbarea lui Robinson survine, așadar, în urma acceptării instinctualității sale. Vineri este în acest caz doar o reflecție a instinctualității lui Robinson, motiv pentru care transformarea acestuia nu este cauzată de apariția lui, ci de observarea noii sale condiții prin Celălalt. Astfel, „La fin, le but final de Robinson, c’est la «déshumanisation», la rencontre de la libido avec les éléments libres, la découverte d’une énergie cosmique ou d’une Grande Santé élémentaire, que ne peut surgir que dans l’île” (12) – „Scopul final al lui Robinson este «dezumanizarea», întâlnirea dorinței sexuale în raport cu elementele libere, descoperirea unei energii cosmice sau a unei Mari Sănătăți primare, care nu poate apărea decât pe insulă”. Procesul dezumanizării lui Robinson din Vineri sau limburile Pacificului va fi unul de lungă durată, întrucât, spre deosebire de Robinson din Insula, care atribuie căderii în solitudine despărțirea de viața socială anterioară, acest Robinson creat de Michel Tournier amână acceptarea singurătății sale. Tocmai această amânare, alături de naufragiul privit drept debutul genezei unui alt Robinson pe insulă, determină crearea de lumi posibile. Astfel, construirea bărcii de salvare proiectează o lume în care elementul civilizator, omul, e prezent; „domesticirea” insulei reprezintă o simulare a vechii lumi din care a fost exclus; renunțarea la orice gest care ține de civilizație odată cu sosirea lui Vineri determină înfățișarea unei alte lumi, o lume în care insula ființează după ordinea sa naturală.

Citirea cărților de tarot din Prologul romanului anticipazează periplul lui Robinson în redefinirea existenței sale. Astfel, prima carte interpretată este Demiurgul – „Unul dintre cele trei arcane fundamentale. Înfățișează un scamator în fața unei tarabe-ncărcate cu tot felul de lucruri. Asta-nseamnă că-n tine zace un organizator. Luptă-mpotriva unui univers alandala pe care se străduiește să-l stăpâneacă prin mijloace improvizate. Pare să reușească, dar să nu uităm că demiurgul ăsta-i și scamator: opera lui este o iluzie, ordinea lui – iluzorie” (13). De aici, deducem că însăși condiția sa va determina odată cu naufragiul crearea de lumi posibile, însă acestea vor fi doar simulacre ale unei lumi deja existente, de unde rezultă și disoluția acestora. Însă, ceea ce se va realiza este crearea unui nou Robinson sau dezvăluirea adevăratului Robinson dominat de instinctualitate. În mod asemănător, fiecare dintre celelalte nouă cărți de tarot (Marte, Pustnicul, Venus, Haosul/Saturn, Gemenii, Leul, Capricornul sau Jupiter) ilustrează episoade din viitoarele tranformări ale lui Robinson în raport cu descoperirea insulei, dar și cu acceptarea separării de Celălalt.

Dacă naufragiul impune depărtarea de lumea Celuilalt, primul contact al lui Robinson cu noua lume se desfășoară simultan cu îndepărtarea de prima sa formă de existență. Purtător al vechilor principii după care era organizată lumea Celuilalt, Robinson se raportează și cataloghează noul spațiu în funcție de existența sau inexistența elementului civilizator – omul. Absența acestuia îl sperie, iar pentru întâia oară de la naufragiu constatăm activarea instinctualității, astfel încât secvența „Se opri la doi pași de animal. […] Robinson și-aduse-aminte că majoritatea patrupedelor, din cauza poziției ochilor, nu pot fixa un obiect decît chiorîș, și că un taur care atacă nu vede nici un pic adversarul la care se repede. […] La frică adăugîndu-se marea lui oboseală, pe Robinson îl apucă o furie bruscă. Ridică parul și izbi din toate puterile între coarnele țapului. […] Fusese prima ființă vie pe care Robinson o-ntîlnise pe insulă. O omorîse” (14) sugerează modul în care frica dezvăluie instinctul de supraviețuire. În acest context, „Legea morală e culoarea pe care o capătă absolutul în mediul unui destin individual anumit. E o rezultantă mai mult decât o premisă: e o operă individuală, o lucrare neobosită a omului, impregnată de personalitatea sa, de drama sa, de traiectoria sa irepetabilă” (15).

Totodată, primul contact al lui Robinson cu insula provoacă primele metamorfozări, deoarece „Cînd prinse-a coborî din nou pe țărmul de unde plecase-n ajun, în Robinson se petrecuse-o primă schimbare. Era mai grav – adică mai împovărat, mai trist – fiindcă-și dăduse pe de-a-ntregul seama și cîntărise-acea singurătate ce-avea să-i fie poate multă vreme destinul” (16). De altfel, separarea de lumea Celuilalt nu se realizează imediat, Robinson refuzând insula drept o altă reprezentare a lumii, „deși fiecare monadă creată reprezintă întregul Univers, ea reprezintă mai distinct corpul care îi este în mod particular afectat și a cărui entelehie o constituie; dar fiindcă acest corp exprimă Universul întreg – datorită conexiunii întregii materii în spațiu –, reprezentînd acest corp, care îi aparține în mod particular, sufletul reprezintă totodată Universul întreg” (17). Amânarea momentului întoarcerii pe epava Virginiei reprezintă o formă de rezistență în fața insulei, întrucât „golind-o, corabia devenea mult mai vulnerabilă în fața oricărei suflări de vînt și el pierdea astfel cea mai mare șansă de a fi salvat. De fapt, simțea o aversiune de ne-nvins pentru orice semăna a muncă de instalare pe insulă. Nu numai că persista să creadă că șederea lui acolo n-avea să fie lungă durată, dar, dintr-o teamă superstițioasă, i se părea că indiferent ce ar fi făcut pentru a-și organiza viața pe-acele tărîmuri, renunța la șansele de a fi găsit” (18). Observăm, în acest context, că epava menține contactul cu lumea care l-a exclus.

De altfel, convins că insula reprezintă doar o alternativă temporară pentru redarea unei lumi posibile, Robinson consideră că măsurarea timpului devine inutilă în astfel de condiții. De aceea, „N-avea grijă să țină socoteala zilelor care treceau. Avea să afle din gura salvatorilor cîtă vreme se scursese de la naufragiul Virginiei” (19). În schimb, în Insula, timpul este marcat de „ceasul cu bătăi de metronom” (20) încă din momentul naufragiului. Primele acțiuni ale lui Robinson în momentul sosirii pe insulă sunt descrise de către Gellu Naum într-o manieră suprarealistă și fac referire dintru început la rolul pe care-l va avea timpul în surprinderea schimbărilor lui Robinson: „Robinson își scoate din buzunar ceasul, îl stoarce de apă și îl pune la uscat pe frînghie. Din clipa aceasta, ceasul cu bătăi de metronom va bate continuu, ritmînd diversele acțiuni. Va înceta doar la monologuri sau la cuplete. Uneori, sunetul lui va deveni extrem de puternic” (21). Însă, „Ora nu e niciodată cea reală, ci e una a ideii fixe, a obișnuințelor însușite prin repetiție și convenție” (22), fapt observabil și în cazul lui Robinson din Vineri sau limburile Pacificului. Aici, măsurarea timpului reprezintă pentru Robinson apropierea de lumea lui Celălalt prin conturarea unei imagini iluzorii a acesteia. Oprirea timpului măsurat de clepsidră va marca trecerea lui Robinson de viața simulată către „viața lui secundă” (23), deoarece „În viața lui secundă – cea care-ncepea în momentul cînd, încetîndu-și prerogativele de guvernator-general-administrator, oprea clepsidra – Speranza nu mai era un domeniu de administrat, ci o persoană, de natură indiscutabil feminină, spre care-l aplecau speculațiile filosofice precum și noile cerințe-ale inimii și-ale cărnii sale” (24). În acest context, „viața lui secundă” propune ființarea în absența artificiilor utilizate în redarea lumii Celuilalt. Așadar, măsurarea timpului menține contactul cu lumea Celuilalt și devine una dintre condițiile existenței unei lumi simulate.

Privind din această perspectivă insula ca un avatar al lumii Celuilalt, raportările lui Vineri la timp indică un mod gândire diferit față de cel al lui Robinson. Dacă, pentru Robinson, timpul oferea consistență lucrurilor și acțiunilor, pentru Vineri, timpul era o formă de închidere și constrângere. Măsurarea timpului este pentru Vineri privarea de la propria sa ființare. Marcarea existenței sale în funcție de ritmul impus de clepsidră sugerează îndepărtarea de sine. Timpul măsurat marchează supunerea la regulile transplantate de Robinson din lumea Celuilalt în lumea creată prin imitare. Pasajul în care Vineri conștientizează oprirea timpului devine momentul în care relația dominator-dominat este anulată în fază inițială: atât Robinson, cât și Vineri vor petrece clipe în absența celuilalt, simțind o forță eliberatoare ce vine din interior, care le intensifică instinctualitatea. Ulterior, Robinson va fi dominatul, iar Vineri, dominatorul. Schimbarea rolurilor implică accelerarea procesului de metamorfozare a lui Robinson. Dominat de instinctualitate, Robinson va accepta din acest moment cu ușurință insula, astfel încât „insula își este, de acum înainte, suficientă sieși: din loc al rătăcirii, devine unul al întemeierii” (25).

Referitor la receptarea inițială a insulei drept spațiu al adăpostirii, aceasta suferă modificări, întrucât insula va deveni o reflecție a Celuilalt. În absența Celuilalt, insula primește substanțialitate, preia atributele Celuilalt. Din acest motiv, Gilles Deleuze afirma că „Robinson de Tournier s’oppose à celui de Defoe par trois traits s’enchainent avec rigueur: il est rapporté à des fins, à des buts, au lieu de l’être à une origine; il est sexué; ces fins représentent une déviation fantastique de notre monde sous l’influence d’une sexualité transformée, au lieu d’une reproduction économique de notre monde sous l’action d’un travail continué” (26) – „Robinson al lui Tournier se opune celui creat de Defoe prin trei trăsături care sunt înlănțuite cu rigoare: el se raportează la finalități, la scopuri, în loc să se raporteze la originile ființei; este sexuat; aceste finalități sunt o deviație fantastică de la lumea noastră sub influența unei sexualități transformate, în locul unei reproduceri economice a lumii noastre sub acțiunea unei munci continue”. Analizând modul în care lumile posibile sunt conturate, vom constata că acestea depind de transformările în planul afectiv și cognitiv al personajului. Raportându-ne la felul în care Robinson din romanul lui Michel Tournier trece de la negare la acceptare, vom observa că lumile posibile sunt mai întâi simulacre ale lumii Celuilalt, iar ulterior, în momentul renunțării definitive la lumea Celuilalt, se înfățișează o lume cuprinsă în insulă. Astfel, construirea bărcii denumite Evadarea reprezintă intenția personajului de întoarcere în lumea care l-a exclus, iar în același timp este un impuls de respingere a lumii care dorea să i se arate. Din acest punct de vedere, construirea bărcii conturează o reflecție a lumii Celuilalt prin faptul că Robinson utilizează tehnicile învățate în lumea care l-a abandonat. Secvența „Lucra-ncet și pe bîjbîite parcă. Singura lui călăuză era amintirea: cea a hoinărerilor în care poposise, copil încă, pe un șantier așezat pe malul Ousei, în York, unde se construiau bărci de pescuit; precum și cea a iolei de plimbare pe care el și frații lui încercaseră s-o facă și la care trebuise să renunțe” (27) surprinde faptul că rememorarea reprezintă o condiție pentru realizarea unui avatar al lumii Celuilalt. Totodată, rememorarea stimulează ideea că insula este într-adevăr doar o alternativă pentru lumea Celuilalt. Robinson va refuza, așadar, individualitatea insulei în raport cu lumea din care a ieșit. Astfel, afirmația lui Leibniz „Socotesc de asemenea admis că tot ceea e creat – așadar și monadă creată – este supus schimbării, ba chiar că această schimbare este continuată în fiecare monadă” (28) contravine reprezentărilor convenționale ale lui Robinson referitoare la desfășurarea lumii. Robinson are imaginea unei lumii ordonate în funcție de relaționările cu ceilalți. În acest sens, „Traiectoria etică a fiecărui om luat în parte e expresia modului său de a se raporta la un concept al ordinii, trăit în extensiune universală” (29), întrucât „La prima vedere, etica e o sumă de precepte care reglează întâlnirea cu celălalt” (30).

Dacă amintirea permite reconfigurarea imaginii lumii pierdute, visul și halucinația reflectă imaginea lumii în curs de conturare, întrucât „Adevărul din visul unui individ se pliază pe adevărul vieții diurne” (31). Secvența „Vasta-ntindere oceanică, ușor bombată, sclipitoare și verde-albăstruie, îl fascina, și-ncepu să se teamă c-ar fi putut ajunge victimă a unor halucinații. Mai întâi, uită că la picioarele lui se afla doar o masă lichidă în perpetuă mișcare […], își închipui că era vorba de spinarea unui animal fabulos al cărui cap trebuia să se afle dincolo de orizont. Pe urmă, i se păru deodată că insula, stîncile, pădurile nu erau altceva decît pleoapa și sprînceana unui ochi imens, albastru și umed, scrutînd adîncurile cerului” (32) ilustrează felul în care personajul metamorfozează ceea ce ochiul receptează. Dintr-odată, insula este prinsă în conturul unui corp. În Insula, visul e halucinație și realitate simultan. Planul oniricului se întretaie cu cel al realului, fapt observabil în Actul II, Scena III – B, unde visul lui Robinson devine parte din realitatea lui Pierre sau a Adelaidei. Aici, Robinson comunică atât cu Sirena în planul oniricului, cât și cu celelalte două personaje plasate în imediata vecinătate a lui Robinson. Suprapunerea celor două planuri ilustrează un Robinson care ființează între două lumi. Insula devine, prin urmare, reprezentarea a cel puțin două lumi: lumea Celuilalt și lumea în absența Celuilalt. În ceea ce privește redarea lumii în absența Celuilalt, aceasta sugerează absurdul: pe o insulă populată, Robinson se plasează într-o lume marginală la care doar el are acces, limbajul devine mecanic, comunicarea exprimă vidul, iar întregul periplu de reorganizare a arborelui genealogic devine o mișcare frenetică. Personajele apar în scenă și dispar, ele sunt, de fapt, măști ale singurătății personajului. Din această perspectivă, insula populată este o reverie a personajului măcinat de solitudine. Robinson din Insula nu poate depăși pragul aducerii aminte, motiv pentru care lumea lăsată în urmă se confundă cu lumea în care a pătruns. De aceea, lumea în absența Celuilalt este o hiperbolizare a lumii Celuilalt, iar suprapunerea celor două lumi determină „invazia” personajelor pe acea insulă pustie. În schimb, în romanul lui Michel Tournier, Robinson acceptă prin vis lumea în absența Celuilalt. Astfel, „Moi, je ne suis rien d’autre que mes objets passés, mon moi n’est fait que d’un monde passé, précisément celui qu’autrui fait passer. Si autrui, c’est un monde possible, moi je suis un monde passé” (33) – „Eu nu sunt altceva decât obiectele mele trecute, egoul meu nu este decât o lume trecută, aceea pe care celălalt o trece. Dacă celălalt reprezintă o lume posibilă, eu nu sunt decât o lume trecută”.

Descoperirea elementarității prin cufundarea în mocirlă e o altă modalitate prin care se sugerează abandonarea lui Robinson în contururile unei lumi în absența Celuilalt. Astfel, „Mocirla […] îi arătă că era, mai mult decît și-nchipuise, feciorul postăvar din York. […] Numai trecutul avea o existență și o valoare importantă. Prezentul înseamnă doar un izvor de amintiri, o fabrică de trecut” (34). Robinson realizează, deci, că mocirla are capacitatea de a-l metamorfoza, motiv pentru care își impune stăpânirea sinelui, căderea în mocirlă fiind asociată slăbiciunii sale. Însă, căderile în mocirlă apar în momentele în care Robinson crede că și-a învins slăbiciunea. De fapt, această acțiune este impulsul insulei de respingere a lumii pe care este forțată să o accepte, deoarece „Spațiul nu depinde de ordinea sau de situația sau de existența corpurilor” (35). Prin urmare, chemarea telurică provoacă treptat anihilarea lumii simulate, astfel că „Pentru prima oară după luni de zile avu o slăbiciune și căzu-n ispita mocirlei. Apucând-o din nou pe poteca mistreților care ducea la mlaștinile de pe țărmul de răsărit, găsi băltoaca noroiasă-n care mintea i-o luase razna de-atîtea ori. Își scoase hainele și se-afundă-n nămolul lichid” (36). Întoarcerile din mlaștină sunt de fiecare dată analizate de Robinson, mai ales că în momentul în care era stăpânit de teluric „timpul și spațiul se destrămau” (37). În acest sens, Robinson își conștientizează pornirile instinctuale, care nu pot fi controlate, menționând în notițele sale că „Orice om are o pantă funestă. A mea duce-n mocirlă. Aici mă gonește Speranza cînd se-nrăiește și-mi arată chipul ei de brută. Mocirla e-nfrîngerea, e viciul meu. Victoria mea e ordinea morală pe care trebuie s-o impun Speranzei împotriva ordinii sale naturale care nu-nseamnă altceva decît celălalt nume al dezordinii absolute. Acuma știu că aici nu poate fi vorba numai să supraviețuiești. Să supraviețuiești înseamnă să mori. Trebuie, plin de răbdare și fără-ntrerupere, să construiești, să organizezi, să faci ordine. Orice oprire e un pas înapoi, un pas spre mocirlă” (38). Din afirmațiile personajului, deducem că „Experiența «pustiei» este întemeietoare de etică tocmai pentru că încurajează o asemenea perspectivă «răsturnată» asupra vieții: ea judecă viața din unghiul sfârșitului ei, așadar din unghiul alterității ei absolute” (39) și totodată că „singura autoritate pe care conștiința individuală nu și-o pune niciodată sau aproape niciodată este autoritatea morală” (40).

Așadar, amintirea este o condiție pentru refacerea imaginii lumii care l-a exclus din ea pe Robinson. În acest context, eșecul evadării de pe insulă din cauza greutății mult prea mari a bărcii de salvare nu constituie renunțarea la lumea prezentă în memoria lui Robinson, ci, dimpotrivă, constituie premisele pentru simularea acestei lumi într-un cadru nou – insula. Astfel, spre deosebire de povestea lui Robinson Crusoe, care „este povestea cuiva care se vede constrâns să reflecteze asupra eticului, în condiția absenței lui «celălalt» […] va porni de la deznădejdea izolării totale, va continua cu intuiția unei alterități care nu depinde de alteritatea semenilor săi și va sfârși prin a reintegra – din perspectiva acestei alterități supreme – alteritatea-curentă a semenilor” (41), Robinson din Vineri sau limburile Pacificului sfârșeste prin a se integra în contururile insulei din prisma elementarității sale, iar Robinson din Insula ilustrează de la început până la final faptul că naufragiul nu a reprezentat premisa pentru trăirea solitudinii, ci a accentuat un dat al personajului. Astfel, principala preocupare a acestuia din urmă nu este cea de a simula lumea Celuilalt, ci de a avea din nou acces la ea prin recunoașterea existenței sale anterioare. În schimb, eșecul Evadării din Vineri sau limburile Pacificului constituie bazele proiectării lumii memorate și trăite într-un alt spațiu. „Pentru el începea o eră nouă – sau, mai bine zis – începea adevărata lui viață-n insulă” (42), motiv pentru care acesta va reface mersul omenirii. El îndeplinește, așadar, prezicerile comandatului de vas. El devine un homo economicus prin faptul că-și „consacră săptămânile ce urmară explorării metodice-a insulei și recensământului resurselor ei” (43). Noul statut adoptat de Robinson determină transformările insulei, care involuntar vor produce metamorfozări și în cazul lui. În absența celuilalt, în insulă sunt proiectate atributele feminității, deoarece „hotărî ca insula să se cheme de-atunci înainte Speranza, nume-nsorit și melodios care, pe lîngă asta, îi evoca amintirea profană a unei italience focoase pe care o cunoscuse odinioară, pe cînd era student la Universitatea din York” (44).

Cu toate că procesul refacerii omenirii pe insulă îi conferă o stabilitate afectivă, Robinson resimte din ce în ce mai accentuat efectele solitudinii. El notează în jurnalul său că „Singurătatea nu e doar o situație permanentă-n care mă aflu cufundat de la naufragiul Virginiei încoace. Este-un mediu coroziv care-acționează asupra mea lent, dar fără-ncetare și-ntr-un sens pur distructiv. În prima zi făceam tranzitul între două societăți umane la fel de imaginare: echipajul dispărut și locuitorii insulei, căci o credeam populată. Era încă viu în mine contactul cu tovarășii mei de bord” (45), de unde reiese că solitudinea îl afectează într-atât de mult, încât îl supune unor transformări ireversibile. Dacă Robinson din Vineri sau limburile Pacificului tranzitează doar inițial „două societăți umane la fel de imaginare” (46), în cazul lui Robinson din Insula, tranzitarea acestor lumi se repetă în mod continuu. El nu poate depăși barierile impuse de aceste societăți imaginare, el este cuprins în ele, iar singurătatea intensifică simultan trecerile și revenirile în acestea.

De altfel, intenția lui Robinson de a se împotrivi dezvăluirii lumii definite de insulă este evidențiată prin trecerea de la organizarea rațională a insulei conform principiilor lumii care l-a exclus la organizarea frenetică a acesteia, ce „mergea mînă-n mînă cu libera, și la-nceput, sfioasa dezvoltare a unor tendințe pe jumătate inconștiente. Și părea-ntr-adevăr că tot acest eșafodaj artificial și exterior – care se clătina dar care era fără-ncetare febril perfecționat – n-avea altă rațiune de a exista decît spre-a ocroti formarea unui om nou care n-avea să fie viabil decît mai tîrziu” (47). Totodată, Vineri va avea un rol important în definitivarea procesului de formare a unui om nou, întrucât Vineri reprezintă imaginea omului nou care se ascunde sub înfățișarea unui homo economicus. În acest context, producerea exploziei, care distruge lumea artificială construită, determină finalizarea metamorfozei lui Robinson și implicit dezvăluirea ultimei lumi posibile pe care nu o va mai putea părăsi niciodată, deoarece „Robinson n’est que la conscience de l’île, c’est la conscience que l’île a d’elle même, et c’est l’île en elle même” (48) – „Robinson nu este decât conștiința insulei, este conștiința pe care insula o are despre ea, și insula este în conștiință”. Transformarea lui Robinson va fi observabilă și la nivelul aspectului, întrucât, în absența oricărui obiect care ar putea reface lumea Celuilalt, Robinson va renunța la orice obișnuință proprie acelei lumi: va renunța la haine, va renunța să se mai radă în cap etc. Toate aceste schimbări fizice sunt dublate de cele interioare, astfel încât eliberarea totală este marcată de momentul în care insula devine Robinson și invers, fapt ilustrat în următoarea secvență: „Acolo simți o imensă dar destul de suspectă ușurare găsind din nou contactul cu elementul teluric. Mîinile, picioarele, tot corpul lui gol cunoșteau trupul muntelui, netezimile, fărîmițările, asperitățile acestuia” (49). Totodată, despărțirea de vechiul Robinson este sugerată de două momente. Pe de o parte, secvența „Din acel moment, trăiră-n patru pe insulă. Existau adevăratul Robinson și păpușa din bambus, adevăratul Vineri și statuia din nisip” (50) indică în planul vizualului acest fapt, iar pe de altă parte, refuzul de a părăsi insula când a fost găsit evidențiază reducerea la elementar a lui Robinson. În acest context, decizia de a rămâne pe insulă arată o restructurare a lumii, întrucât „Cette restructuration du monde c’est la grande Santé de Robinson, la conquête de la grande Santé” (51) – „Această restructurare a lumii este marea Sănătate a lui Robinson, cucerirea marii Sănătăți”.

Pentru a încheia, urmărind raporturile dintre Robinson și lumile posibile, am observat că amintirea și măsurarea timpului sunt constante în reprezentarea imaginii lumii Celuilalt, pe când visul, halucinația sau mocirla îl îndepărtează pe Robinson de acea insulă și-i pregătesc intrarea în lumea cuprinsă în insulă. De asemenea, am constatat că în cazul lui Robinson din Insula singurătatea este accentuată tocmai de suprapunerea a două lumi imaginare, pe când în cazul lui Robinson din Vineri sau limburile Pacificului „Michel Tournier confirmă evoluția lui Robinson de la mineralitate opacă la transparență. Atașat mai întâi ordinii administrative, care îi apare drept singurul antidot al smintelii, personajul lui Tournier înlocuiește, treptat, alteritatea semenilor cu alteritatea – cosmică – a Insulei și își depășește – datorită lui Vineri – condiția de homo economicus (marcat de geotropism și egolatrie), pentru a deveni obiectul unei «inițieri solare», al unei spectaculoase «convertiri eoliene»” (52). Totodată, atât în Insula, cât și Vineri sau limburile Pacificului, surprindem modul în care tema corporalității este ilustrată. La Michel Tournier, corporalitatea este observabilă în imaginea insulei-femeie. La Gellu Naum, „Mereu insolitat, folosit în contexte halucinante, conținând el însuși virtualități expresive și simbolice, corpul uman devine criptogramă” (53). De altfel, insula aflată în starea ei embrionară oferă cadrul dezvoltării instinctualității lui Robinson. Din această perspectivă, e de înțeles de ce aparenta insulă pustie din piesa de teatru a lui Gellu Naum – deși ulterior se dovedește a fi populată atât de pirați, autohtonii beduini, cât și de membrii familiei lui Robinson – permite totuși trăirea unei singurătăți inițiale ce va anula orice revenire a lui Robinson la statutul de participant activ la desfășurarea lumii.

Note

(1) Gilles Deleuze, Logique du sens, Paris, les Editions de Minuit, 1969, p. 351.
(2) Traducerile din Gilles Deleuze, Logique du sens, îmi aparțin.
(3) Gellu Naum, Insula. Ceasornicăria Taus. Poate Eleonora…, București, Cartea Românească, 1979, pp. 8-9.
(4) Ibidem, p. 11.
(5) Andrei Pleșu, Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului, București, Humanitas, 2017, p. 132.
(6) Ion Pop, Gellu Naum – poezia contra litaraturii, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2001, p. 176.
(7) Ibidem, p. 175.
(8) Ibidem, p. 181.
(9) Gellu Naum, op. cit., p. 11.
(10) Andrei Pleșu, op. cit., p. 30.
(11) G. W. Leibniz, Monadologia, traducere de Constantin Floru, studiu introductiv de Dan Bădărău, București, Humanitas, 1994, p. 57.
(12) Gilles Deleuze, op. cit., p. 352.
(13) Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului, traducere și note de Ileana Vulpescu, București, Editura Univers, 1997, p. 5.
(14) Ibidem, p. 12.
(15) Andrei Pleșu, op. cit., p. 28.
(16) Michel Tournier, op. cit., p. 14.
(17) G. W. Leibniz, op. cit., p. 72.
(18) Michel Tournier, op. cit., p. 15.
(19) Ibidem, p. 16.
(20) Gellu Naum, op. cit., p. 8.
(21) Ibidem.
(22) Ion Pop, op. cit., p. 176.
(23) Michel Tournier, op. cit., p. 73.
(24) Ibidem.
(25) Andrei Pleșu, op. cit., p. 130.
(26) Gilles Deleuze, op. cit., pp. 352-353.
(27) Michel Tournier, op. cit., p. 19.
(28) G. W. Leibniz, op. cit., p. 57.
(29) Andrei Pleșu, op. cit., p. 115.
(30) Ibidem, p. 125.
(31) Simona Popescu, Salvarea speciei (Despre suprarealism și Gellu Naum), București, Editura Fundației Culturale Române, 2000, p. 84.
(32) Michel Tournier, op. cit., p. 16.
(33) Gilles Deleuze, op. cit., p. 360.
(34) Michel Tournier, op. cit., p. 28.
(35) G. W. Leibniz, op. cit., p. 125.
(36) Michel Tournier, op. cit., p. 36.
(37) Ibidem.
(38) Ibidem, p. 37.
(39) Andrei Pleșu, op. cit., pp. 131-132.
(40) Ibidem, p. 12.
(41) Ibidem, p. 126.
(42) Michel Tournier, op. cit., p. 33.
(43) Ibidem, p. 32.
(44) Ibidem, p. 34
(45) Ibidem, pp. 38-39.
(46) Ibidem, p. 39.
(47) Ibidem, p. 59.
(48) Gilles Deleuze, op. cit., p. 362.
(49) Michel Tournier, op. cit., p. 141.
(50) Ibidem, p. 151.
(51) Deleuze, op. cit., p. 367.
(52) Andrei Pleșu, op. cit., p. 147.
(53) Simona Popescu, op. cit., p. 50.

Bibliografie

DELEUZE, Gilles, Logique du sens, Paris, les Editions de Minuit, 1969.
LEIBNIZ, G., W, Monadologia, traducere de Constantin Floru, studiu introductiv de Dan Bădărău, București, Humanitas, 1994.
NAUM, Gellu, Insula. Ceasornicăria Taus. Poate Eleonora…, București, Cartea Românească, 1979.
PLEȘU, Andrei, Minima moralia: elemente pentru o etică a intervalului, București, Humanitas, 2017.
POP, Ion, Gellu Naum – poezia contra litaraturii, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2001.
POPESCU, Simona, Salvarea speciei (Despre suprarealism și Gellu Naum), București, Editura Fundației Culturale Române, 2000.
TOURNIER, Michel, Vineri sau limburile Pacificului, traducere și note de Ileana Vulpescu, București, Editura Univers, 1997.

Eseul a fost prezentat în cadrul celei de-a V-a ediții a colocviilor naționale studențești din seria BucharEst Student BEST Letters Colloquia (27-28 aprilie 2018), unde a fost recompensat cu Premiul I, oferit de juriul de profesioniști din industriile cărții (format din Eli Bădică, Laura Câlțea, Anca Dumitrescu și Elena Marcu), la secțiunea Studii literare.

Imagine principală: Robinson Crusoe On His Island, sursa ilustrației aici.