Florin Iaru

Florin Iaru

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


cautatorii

Cursul scurt de vînătoare

Comorile nu așteaptă decît căutătorul potrivit. Cel care știe să caute va găsi. E drept, trec pe aicișa tot felul de nepoftiți. Ca acum.

— Uită-te la ghețoii ăia cum cotrobăie… ca animalele! Huo! Ușor, că nu dau turcii! Păi așa se caută? Bă, are și gunoiul demnitatea lui! Nu-i pentru mîrlan! Aoleu, a băgat mîna pînă la cot. Futu-i mama lui de nehalit! Așa se bagă? Ca să-ți sfîșii mîneca? Să te împuți la subsuoară? Ușurel, pipăie, mă, vită! Vezi să nu dea de rahat! Și ce dacă-i noroc? Norocu-i de rahat! Te lasă cînd ți-e lumea mai dragă. Nu e noroc, puiule, e știință. Citeşte tot articolul


15608798_1200404213328963_1160832803_o

Voiam să pleci

În clipa în care a ridicat prima farfurie deasupra capului, am știut că partida e pierdută. Farfuria s-a spart de gresie, umplînd bucătăria de cioburi. Ciudat, în clipa aia m-am calmat. Am așteptat-o pe a doua și a venit și ea. "De ce, de ce, de ce, monstrule, de ce, vită încălțată?" Și, trosc!, toate farfuriile, pe rînd, uitîndu-se fix în ochii mei. Apoi a înșfăcat pachetul de la George, o cîrpă murdară în care înfășurasem hard-disk-ul buclucaș. Numai că ea nu știa că acolo e totul, filmat și montat. "Să-mi spui cine e! O cunosc?" N-a așteptat răspunsul și a dat cu el de pămînt. Am avut o mică strîngere de inimă, am simțit pe dinăuntru mecanismele care se fereau de impact. Apoi m-am relaxat. "Voiam să pleci, voiam și să rămîi. Ai ascultat de gîndul cel dintîi." Formația de filolog nu mă părăsește niciodată în momentele de cumpănă, nici cînd am impresia că se prăbușește cerul peste mine. Iar acum cerul era pe podea, printre cioburi. Am rîs. Asta a scos-o din minți. S-a repezit cu pumnii la mine: "De ce rîzi, ticălosule? Cum ai putut?" Citeşte tot articolul

15419302_1193042787398439_1375865025_o

La masă!

Natura nu doarme niciodată. Pentru că naturii îi e mereu foame. Cum să dormi cu burta goală? Lîncezești, te deprimi, îți pîlpîie stamina. Așa că balta se înfiorează. Cu mîna streașină la ochi, bătrînul scrutează hățișurile și viitorul. Materia palpită. Materia știe că e rost de ghiogîrț. Iscoadele sosesc în roiuri. "Vine masa!" Toți, ca unul, se ridică adormiții. Se zvîrcolesc târâtoarele. Se ridică înaripatele curcubeului, subțiri ca lama de ras. Un ochi bulbucat clipocește la nivelul apei. Hrană! Păpică! Potol! Citeşte tot articolul

15311015_1183766984992686_1352663748_o

Pact cu Ispita

Noaptea se întîmplă ciudățenii. Numai noaptea. Propriul corp, toate mădularele și măruntaiele au viața lor și nu te mai ascultă. Se desprind încet, încet și-și fac de cap. Noaptea e rea. Cînd o aude pe mama că Noaptea e un sfentic bun, i se face frică. Ce sfentic? Și de ce nu-i tata în locul lui sfentic? De data asta va proceda cu înțelepciune. Se va spăla tare pe dinți. Și pe ochi. Se va privi în oglindă mult și va trage aer în piept. Și va evita să bea apă. Băutul apei, înainte de culcare, e cu belea. De acolo vine răul, din apa care băltește-n burtică. Apoi chiar simte cum apa începe să se hîțîne, cum face bulboană și… Cum spune taica preutu': Nu asculți, nu ești smerit. Nu te rogi îndeajuns de fierbinte! Nu vrei, asta e. Te aiurește Ispita. Și mama zice la fel și se supără. Îi zice: ești ultimul om. N-am nici o bază în tine. Dar el se va ruga fierbinte la Doamne-Doamne să reziste Ispitei. Se va ruga azi mai mult ca ieri. Nu-l duce pe el în Ispită! Și n-o să-l ducă. Azi, acum, e absolut sigur că va rezista. Se vîră sub plăpumioară și o trage, eroic, pînă la gît. Numai ce i se împăienjenesc ochii că și sare, ca ars, și mai dă o tură pe la baie. Face un pipi firav, dar izbăvitor. Citeşte tot articolul

15183899_1170570269645691_1355298482_o

Fulgerul senin

Copiii chicotesc în camera lor și, din cînd în cînd, se mai aude ba un buf, ba un răcnet. Dar nu ține mult. Bărbatul trage ce trage cu urechea, apoi își deschide a doua bere și dă sonorul mai tare. Boulescu, atacantul, face prăpăd prin liniile adverse, dar, în ciuda telespectatorului înfierbîntat, Tilimon nu ia gol. Soția trece pe lîngă el, ia cutia goală de pe masă, apoi se mai gîndește nițel și, trăgînd cu ochiul la meci, înșfacă o alună. Apoi se întoarce în bucătărie, unde o așteaptă supa și ostropelul. Închide bine ușa după ea. E un abur de să-l tai cu ața, iar căldura scoate din ea, ca dintr-un spălător de vase, toată transpirația. Numai să nu intre aburu-n casă. Citeşte tot articolul

15126042_1167687793267272_1906009593_o

Un tip solid și asudat, din mulțime

Pentru IzabelaBă, nene, nu te mai uita aşa la mine! Să fi fost tu în locul meu, te căcai pe matale, cît ești tu de mare, ascultă-mă ce-ți spun! Și nu te da lebădă, nu te rîdea, aoleu, ești prost. Zău, mă-nfurii, stai nițel și după aia să vorbești, dacă-ți mai dă mîna. Eram azi dimineață lîngă stația lui unu, la Bucur Obor, voiam să trec, dar știi că acolo e nebunie, merg șoferii ca la curse. Stăteam pe trotuar și așteptam să treacă puhoiul, eu și încă vreo douăzeci de oameni, cînd, exact de lîngă mine, un tip solid și asudat, așa, ca tine, a zis tare, să audă lumea: "Ăștia ar trebui omorîți de mici." Io n-am înțeles atunci care ăștia, da' acum, cînd mă gîndesc, cred că tot despre șoferi era vorba. Ce, nu puteau și ei să facă o pauză? Bă, și n-apucă ăla să termine de vorbit, că dă ochii peste cap și cade pe spate și trosc! cu tărtăcuța de ciment, de două ori, ca o bilă. Mîna stîngă – sau a dreaptă? – nu, stînga, asta-i stînga? Asta. Îi tremura. Și s-a pișat pe el instantaneu. Imediat, lîngă mine, o netoată a început să strige: "Să vină salvarea! Să vină SMURDU, de ce nu vine, de ce se ascund?", mă rog, prostii. Unde să vină? Cînd să vină? Însă cîțiva au și pus mîna pe telefoane și au sunat la 112. Altcineva a strigat: "E vreun doctor pe aici?" Nu era, ce, doctorii cresc în stradă? Da-ți spun, imediat s-a strîns lumea ca la urs. "Să-i facem ceva, nu vedeți că moare?" "Nu vă-nghesuiți așa, n-are aer!" Unu' mai curajos i-a pus urechea pe piept și a zis: "Hai că nu-i mort încă. Respiră." Și parcă m-am liniștit nițel. Dar eram și curios ce-o să se-ntîmple. Atunci, unu mărunțel, cu ochelari, de lîngă mine, mi-a zis mie, și s-a ridicat pe vîrfuri cînd mi-a zis la ureche: "Asta moare în zece minute și treizeci de secunde. Precis." M-am uitat lung la el, ce scîrbă de om, mi-a venit să-l scuip pe chelie. Ce tîmpit! Și de e-mi spunea mie? Ăla căzut se liniștise nițel. Îi tremura mîna, deci nu murise. Citeşte tot articolul

15051909_1159829867386398_1334822500_o

Îmblînzirea

— De ce nu vine? Unde te-ai dus, femeie? De ce nu răspunzi? – zice tare, ca să-şi probeze vocea subțirică și spartă, iar casa pustie îl îngînă. Lucruşoarele strălucesc, bibelourile bibilesc, lampadarele luminează a giorno, aşteptîndu-şi stăpîna. E casa perfectă. Casa dragostei şi-a aşteptării. Dar şi a geloziei turbate, trebuie să recunoască. Citeşte tot articolul

14274308_1141950972507621_1207747671_o

Sînii verzi

 Deși are numai cincisprezece ani, vîrstă la care te entuziasmezi din te miri ce, Adela suferă crunt. Efectiv, zice ea. Pentru Adela, cuvîntul efectiv e ca viața. Și asta pentru că Dumnezeu a fost pricinos și nedrept. Ca orice fată de vîrsta ei, Adela se privește și se apreciază numai prin ochii băieților. Poa' să fie proasta proastelor, tuta tutelor, dacă privirile lacome ale bărbătușilor o încolțesc și o dezbracă rînd pe rînd, lupta e pierdută. Adela nu știe că respectul de sine vine odată cu vîrsta. De aceea, ea se urăște la disperare. Nu se va privi vreodată cu dragoste. E convinsă de asta. Citeşte tot articolul

14689960_1135433893159329_1264645312_o

Două cuvinte

Prin fereastra deschisă se rostogolește pînă jos, în curte, strigătul furios al Anei:— Puță mică, nu mai răcni la mine, ce te tot rățoiești, puță mică?O secundă, pînă se stinge ecoul, și cearta se taie ca maioneza. Cuvintele râmîn înfipte în gîtul lui Paul. Năuc ca un boxer atins la ficat, primul lucru care-i trece prin cap e să se repeadă la fereastră. Se uită în jos, apoi în sus, apoi închide fereastra. Citeşte tot articolul

foto-articol-florin

Ochelari de soare, povești paralele

Matei își ocupă locul favorit de pe terasă și soarele de toamnă îi expandează ochii verzi, decolorîndu-i spre alb. Își pune pe nas ochelarii de soare, comandă o cafea și-și despăturește ziarul. Matei are șaizeci de ani și e, probabil, unicul cititor al ziarului local. Din cînd în cînd își ridică ochii și privește în jur prin spațiul dintre ochelari și sprîncene. Citeşte tot articolul

14522259_1123771364325582_1760091389_o

Cantitatea neglijabilă

— O mie de lei, domnu'…Domnul clatină din cap, de două ori, repede și nemulțumit și-l întrerupe:— Pentru numele lu' Dumnezeu…Bărbatul se uită scurt la nevastă și continuă: — Nu se poate sub o mie… Noi ne-am gîndit…Domnul mai scutură din cap o dată și întinde palma către vorbăreț: — Ce-am vorbit înainte? Ce am vorbit? Nu așa am stabilit? Oprește-te! Citeşte tot articolul

13340451_10209693125264147_1048550492_o

Meir Shalev: Spunem bancuri la înmormânare în timp ce plângem

Meir Shalev este unul dintre cei mai populari scriitori israelieni. Dar popularitatea lui nu se datorează plierii pe gustul public. Dimpotrivă, cartea lui, Roman rusesc, este tot ce se poate imagina mai imprevizibil și mai dramatic. Zeci de destine, zeci de acțiuni și întorsături de situație te captează, într-o enigmă amărui-voioasă, până când, la sfârșit, cartea se odihnește lângă tine și doar gândurile, neliniștite, nemulțumite, nu te lasă în pace.  Citeşte tot articolul

piscotarii culturali

Pișcotari sub acoperire

Istoria pișcotarilor (a celor care participă la evenimente mondene sau culturale cu un singur scop, acela de a-și umple burta și buzunarele cu orice) ar trebui începută cu un personaj din celebrul roman Peripețiile bravului soldat Švejk. Personajul de care vorbesc e agentul provocator Bretschneider, cel care, din câte se pare, bea pe veresie la cârciuma U Kalicha din Praga și trage cu urechea, pentru a-i demasca pe dușmanii Imperiului. Toată lumea știe câte parale face agentul (e prost, lacom, nemilos și hoț), dar, în vâltoarea evenimentelor, fiecare își dă drumul la gură, cu gândul că vorbele-i sunt nevinovate. Zadarnică prudență. Într-un stat polițienesc, cuvintele nu sunt nevinovate. Ele sunt ceea ce autoritățile decid că sunt. De aceea, cârciumarul Palivec va face zece ani de ocnă pentru lezmaiestate, iar Švejk, firește, va fi trimis la încorporare, carne de tun de o prospețime îndoielnică, în linia întâi, dar… Din acest dar buclucaș se naște cea mai celebră carte asupra Primului Război Mondial.Citeşte tot articolul

floriniaru

Aventurile scriitorului Popescu – Sufletul și marea

Prima parte a aventurilor scriitorului Popescu în lupta cu redactorul său de carte o găsiți aici. :)Telefonul sună noaptea jumătate. Nu, nu e miezul nopții, că nimeni nu se mai culcă la opt, cu găinile și nici nu se scoală la patru dimineața, să pună în desagă mămăliga rece și ceapa, pentru seceriș. Deci e trei dimineața, fix. Redactorul strînge din dinți. Ca un făcut, mobilul nu-i la îndemînă, să-i rupă gîtul. La al treilea apel se extrage din pat, evitînd privirea plină de orice a soției și se retrage în bucătărie. Nu răspunde – încă. Își aprinde o țigară și oftează. E Popescu. Popescu, romancierul. O să sune încă o dată, asta e mai sigur ca sfîrșitul lumii. Citeşte tot articolul