Alexandra Florescu este de aproape patru ani PR la Editura Nemira. Se implică în proiecte noi, nu are timp să se plictisească și, ca mai toți filologii „leviatanul ei a fost dintotdeauna tehnologia”. Cel mai mult o inspiră campaniile de promovare pe care le fac cei de la Penguin Random House, iar conținutul și originalitatea unor campanii din alte domenii sunt de multe ori o sursă de inspirație.
Care este idealul tău de PR? Ce ai fi vrut să fii când erai mică? Unde s-au unit dorințele din copilărie cu realitatea de acum?
Când eram mică, îmi doream să ajung o combinație între învățătoare și voluntar Greenpeace, mă uitam mai mult la Animal Planet decât la desene și le predam diverse lucruri jucăriilor-animale din casă. Mulți ani de zile, până pe la 25-26 de ani, am fost convinsă că o să rămân în învățământul superior, îmi dădusem doctoratul, colaboram deja cu Facultatea de Litere la seminarii și ateliere de lectură, dar și ca PR (primul meu job, frumoase vremuri!) și mă gândeam să caut burse, să călătoresc și, în restul timpului, să traduc. Numai că viața în România pentru un doctor în teorie literară nu e deloc prietenoasă, stagiul de cercetare de la Paris m-a convins că nu prea vreau să plec din țară doar din motive financiare, așa că am început să mă gândesc mai serios ce mai știam să fac. Nu foarte multe, firește, în afară de pasiunea pentru cărți și vorbitul despre ele. O circumstanță fericită a făcut să aflu că Nemira își căuta PR, cineva de acolo a auzit că un filolog cu o vagă experiență de PR își caută de lucru și am mers la un interviu. Trebuie să mărturisesc că nu aveam habar de nimic și dacă azi vorbiți cu mine pe tema asta e doar pentru că domnul Valentin Nicolau a avut încredere că o să învăț ce trebuie pentru meseria asta.
Lucrurile se leagă, deci, pentru că rămân în zona mea de confort: cărțile & oamenii. Realitatea de acum bate ce visam eu când eram mică.
Nu știu care ar putea fi idealul meu de PR pentru că lucrez de aproape 4 ani aici, dar niciun an nu e la fel, tot timpul apar proiecte noi, diferite, totul se schimbă, deși din exterior nu pare. Efectiv nu am timp nici să mă plictisesc, dar, sincer, nici să visez prea mult. Too much to do, too little time. Așa că idealul meu de PR este să-mi fac treaba cât mai bine sau din ce în ce mai bine în fiecare zi, până să ajung eu să consider că am dat 120% din potențialul meu și al contextului cultural.
Ai avut vreun model de PR, te-a inspirat modul în care sunt promovate anumite cărți & colecții?
Trebuie să recunosc că meseria asta am învățat-o din mers, din practică, sau am furat-o din jur. Oricum, nu sunt convinsă că niște cărți sau teorii te pot ajuta prea mult. Cel mai mult mă inspiră campaniile de promovare pe care le fac cei de la Penguin Random House, dar îmi iau inspirația și din alte domenii, unde apreciez conținuturi și originalitate. Mă uit mult la ce se întâmplă pe partea de pop culture și cinematografie americană, mă uit inclusiv la ce fac pe partea de visual/video și content mărci precum Oreo sau Ikea. Pe partea de conținuturi, cele mai bune idei cred că mi-au venit inspirate de campanii din cu totul alte domenii decât cel editorial. Acum, de exemplu, mi-au venit câteva idei superbe din campania de PR pentru filmul Deadpool II.
Care este peak-ul pe care îl poate atinge un PR în România?
Probabil că notorietatea ajunge să fie cel mai de preț lucru pentru un om de comunicare și promovare, dacă munca vorbește de la sine, poți ajunge să fii the go to person când cineva lansează un proiect cultural. Sigur, există agenții românești care fac treabă bună pentru brandurile mari, dar știu numai o mână de oameni care sunt chemați nominal să conducă o echipă de comunicare pentru un festival sau un eveniment important. Deci aș spune că atunci când dobândești suficient capital profesional și poți lucra singur, bazându-te pe proiectele care vor veni de la lună la lună, în domeniile de care te simți tu cel mai apropiat, ai cam câștigat partida.
Ce diferențe ai observat între ce se întâmplă la noi versus în afară?
Mi-e teamă să nu cad în capcana în care cade toată lumea din zona culturală când dau de întrebarea asta: lamentația. Mie nu-mi place să mă lamentez și nici să țin discursuri interminabile care pot fi rezumate ușor prin the grass is always greener on the other side. Sigur, am fost la festivaluri literare și târguri din alte țări, văd ce turnee de autori se fac, ce promovare și pe ce canale. Nici nu mă ajută, nici nu mă consolează cu nimic să văd că un autor care umple amfiteatre în Suedia, să zicem, la noi abia strânge 20 de oameni în Sibiu. Diferențele sunt evidente și vin din prea multe motive ca să le analizez eu aici, cred că e vorba strict de practici și obișnuințe pe care noi nu (prea) le avem. Important e că absolut toți, editurile, autorii, librăriile, festivalurile, toți încercăm să creștem piața de consum de carte și de participare la evenimente și, sincer, cred că în ultimii 3-4 ani a început să se simtă. Mai avem mult, dar asta e, trebuie să ne facem treaba fiecare cât mai bine și suma reușitelor noastre va face o lume mai bună pentru PRii de mâine.
Cea mai dragă carte, pe care ai fi vrut să o promovezi. Cum ai fi început?
Am descoperit prin facultate un roman de-o stranietate incredibilă, Interior se numește, de Philipe Delerm. Este un roman poetic inspirat de picturile lui Vilhelm Hammershoi, maestru al intimității casnice, care și-a pictat toată viața nevasta prin căminul lor, întotdeauna cu spatele spre privitor. Am cărat după mine xeroxul cărții ăsteia în tot deceniul meu de mutări prin București ca pe-o comoară secretă. Și, dacă ar fi să fie tradusă la noi și să o „promovez”, mi-am imaginat de multe ori un soi de lansare experiențială, în niște camere care să refacă minimal casa din picturi, unde mai multe actrițe reconstituie posturile soției lui Hammershoi, iar pe fundal, din boxe ascunse, actori sau scriitori români citesc fragmente din carte, altele în fiecare cameră. Și cititorii se plimbă, privesc, ascultă, au parte de intimitatea care iese din text și din imagini.
Cum te descurci cu artiștii despre care se spune uneori că sunt cele mai bizare și dificile specii?
Tu să-mi spui cum mă descurc până acum cu poeta Andra Rotaru, recent publicată în colecția Vorpal. 🙂 Recunosc că asta e partea preferată din jobul meu: interacțiunea cu scriitorii, fie români, fie străini. Cred că tind să fiu foarte protectivă (sigur cloșcă e cuvântul care se folosește când nu sunt atentă). Mi-amintesc că la primul meu târg de carte lansasem un volum de Emil Brumaru și, după eveniment, trebuia să-l urc repede într-un taxi să ajungă la hotel. Cum dânsul este un poet care naște pasiuni, nu mai reușea să scape de o doamnă prea entuziasmată care-l ținea de vorbă. Așa că a trebuit să intervin și să-l scap, și de atunci mă alintă cu Fiara-Piara. Rețeta este răbdarea. Mă ajută faptul că aveam de dinainte să mă angajez mulți prieteni scriitori, mai ales poeți, păsările cele mai delicate. Ajută mult faptul că respect oamenii care scriu. Ajută mult că știu că scrisul e o muncă, nu o boemie, și că relația mea cu ei e un parteneriat profesionist asezonat de cele mai multe ori cu entuziasmul meu intim de cititoare.
Ca să leg puțin de întrebarea legată de idealul meu de PR, de exemplu pe Svetlana Cârstean o iubeam de la distanță de când am ascultat-o, cu vreo șapte ani în urmă (!), la o lectură publică. Nici prin gând nu-mi trecea pe-atunci că o să lucrez cu ea la promovare și evenimente de poezie.
Dacă există emisiunea Dezastre în aer, ce situații complicate & nefericite există în viața editorială?
De unde să încep?! Fiind filolog, leviatanul meu a fost dintotdeauna tehnologia. Așa că am mereu o strângere de inimă când știu că evenimentul meu depinde de niște lucruri tehnice pe care nu le stăpânesc. De altfel, cred că singurele incidente mai urâte le-am avut din pricina tehnologiei. Cum a fost un interviu mult așteptat cu Julian Barnes. Aveam deja 100 de oameni în librărie și nu am reușit să ne conectăm și video, așa că s-a făcut doar audio. Needless to say, am câteva fire albe de atunci. În viața de evenimente culturale, teama/nefericirea constantă este că o să ai sala goală. Jumătatea aia de oră de dinainte de eveniment e întotdeauna un moment critic în care nu știi dacă o să ai 5 sau 50 de oameni. Mai pot fi situațiile dramatice în care ai o lansare de carte și se întâmplă ceva la tipografie și nu ai cartea (asta n-am pățit, dar nu m-ar mira). Sunt multe, de-asta în meseria asta în top cerințe trebuie să fie sângele rece. Eu nu-l am, dar avantajul este că știu să-l mimez foarte bine și nu las să se vadă nimic.
Fotografiile din acest material sunt din arhiva personală a Alexandrei Florescu.
