Bookaholic

A terminat Jurnalismul, lucrează în publicitate și e pasionat de gătit, iar în mai puțin de doi ani, Bogdan Răileanu a publicat un volum de proză scurtă (nominalizat la prima ediție a Premiului Iocan) și un roman. Eu îi citisem o povestire în iocan 1, prin 2016, și am fost curioasă să stau de vorbă cu acest autor care a aterizat subit pe scena literară românească. A urmat, bineînțeles, o invitație la rubrica Bibliotecă de scriitor.

Într-o seară de iunie, am ajuns la etajul patru al unui bloc vechi din zona Buzești. A fost o întâlnire scurtă după standardele rubricii, unde interviurile durează cel puțin patru ore și uneori se întind spre șase-șapte. 🙂 Mă bucur, totuși, că Bogdan Răileanu mi-a făcut loc în ziua lui deosebit de aglomerată, pe care o împarte între scris, serviciu, familie și lectură (cam asta ar fi ordinea, din câte am aflat). Mi-a povestit despre biblioteca lui relativ tânără, adunată în ultimii trei-patru ani, și mi-a oferit recomandări de lectură, care m-au făcut să dau iarăși iama prin anticariate, cum se întâmplă de obicei în urma acestui interviu.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a lor, le-ai organizat după un sistem anume?

Nu, sunt foarte dezorganizate. Le-am ordonat la un moment dat, dar în ultimii doi ani am cumpărat foarte multe cărți pe care le-am pus cum s-a nimerit. Trebuie să mai luăm niște rafturi. Plus cărțile lui Petru, și el are multe. Când era foarte mic, îi citeam din ce citeam eu: Buzzati, Cortázar… În Harlem, a fost făcut un studiu pe niște familii de americani mai defavorizate, un studiu pe termen lung. I-au pus pe părinții copiilor până-n doi ani să le citească în fiecare zi câte o jumătate de oră sau câteva pagini, ceva de genul ăsta, până la doi-trei ani. Ulterior, s-a dovedit că toți copiii care au fost expuși atât de devreme lecturii au avut mult mai mult succes, adică au reușit să intre la facultate, li s-a dezvoltat creierul mult mai bine datorită acestei perioade în care părinții le-au citit. Nu conta ce, important era să fi fost expus copilul la lectură.

Poate singurele cărți organizate sunt cele din bucătărie, unde am un raft cu cărți de bucate, adunate în timp. Oricum, nu sunt atâtea pe cât aș vrea să fie. Îmi place să gătesc, acum vreo cinci sau șase ani am început un blog culinar. Am scris vreo doi ani pentru blog. Încă mai există online site-ul, dar nu mai am timp să adaug informații acolo, oricât mi-ar plăcea. Se numește depamplezir.ro. Poate la un moment dat o să revin la el și o să mai scriu rețete și aventuri gastronomice.

Recent, am mai luat din Amsterdam o carte de Jacques Pépin, un bucătar francez care a transformat bucătăria americană, în sensul că a făcut-o mai bună. Jamie Oliver nu m-a convins niciodată să-i cumpăr cărțile, mi-a plăcut mai degrabă să mă uit la emisiunile lui. În schimb, am o carte de Auguste Escoffier, părintele gastronomiei franceze moderne, dar e foarte greu de gătit după cartea asta, trebuie să fi ajuns la un anumit nivel. Mai am o carte cu rețetele lui Hemingway, care are și niște povești legate de viața autorului. Sunt rețete din diferite zone în care-a stat, ce-i plăcea lui să mănânce, meniurile pe care le comanda. Astăzi sunt puțini autori care trăiesc așa cum trăia Hemingway. (Îl întreb dacă a gătit ceva din cartea asta – n.r.)  Nu, am răsfoit-o și lipsesc anumite momente din procesul gătitului, rețetele par incomplete și am zis că n-are sens să experimentez nu știu ce finețuri pe care le mânca Hemingway, fără să am habar.

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Păi, sunt dicționarele Larousse din 1932, care sunt ale Mădălinei. Dintre ale mele, cred că este cartea asta despre Nichita Stănescu, pe care am luat-o dintr-un anticariat acum mai mulți ani. Am avut o ediție inițială care s-a deteriorat și pe care am pierdut-o. Sunt incluse tot felul de poeme inedite, note biografice, olografe, manuscrise… (Mă uit în interior, volumul e din 1984. Îl întreb dacă îl leagă ceva anume de cartea asta – n.r.) În liceu, eram foarte legat de Nichita Stănescu, îmi place și acum. Am găsit cartea asta în facultate, mi-a plăcut că erau foarte multe detalii despre viața lui, diverse alte poezii pe care nu le găsisem până atunci, era o informație inedită pentru mine.<

Mai am o carte veche, pe care o țin pe raftul din bucătărie. E o carte de bucate pe care am primit-o de la mama unui bun prieten de-ai mei, fotograful Andrei Pungovschi. Era în vremea când găteam destul de mult și am fost într-o iarnă pe la ei, la Vatra Dornei, și dumneaei mi-a dat cartea asta cu gândul s-o colecționez, mai degrabă decât să-nvăț ceva din ea. „Noua carte de bucate”, de D-na M.S., din 1926 sau 1928, cu „peste 2000 de rețete încercate din bucătăria tuturor popoarelor civilisate”. Nu am gătit niciodată din ea, dar, răsfoind-o, mi-am dat seama că e într-adevăr un document, limbajul este savuros. Are o introducere, „Sfaturi pentru menajeră” (adică pentru gospodină – n.r.), în care se spune că bărbatul trebuie să muncească și să aibă grijă să-ndestuleze casa, iar femeia să se ocupe de organizarea casei, de bucătărie, de crescut copiii. Are rețete pentru cei sănătoși, pentru cei „cari sufer de grăsime”, pentru ofticoși sau pentru cei „ce sufer de diarrhee”.

Cum s-a format biblioteca ta? Sunt mai mult cărți cumpărate de tine sau ai și cărți din biblioteca părinților?

O bună parte dintre cărți sunt ale Mădălinei, ea e avocat și are vreo două rafturi, chiar trei, cu cărți de specialitate, iar restul sunt cărți pe care le-am adunat noi, în anii ăștia de când suntem împreună, mai ales în ultimii trei-patru ani. (Îl întreb dacă are și cărți din copilărie sau din adolescență – n.r.) Nu, nu. Pentru mine a fost o problemă. Discutam cu cineva zilele trecute despre chestia asta, că nu prea există biblioteci în casele românilor, și eu o puneam pe seama faptului că puțină lume are o locuință proprietate personală, oamenii se tot mută de colo-colo și e destul de greu să-ți împachetezi cărțile, cred că e cea mai dificilă operațiune a mutării. Am avut multe cărți pe care le-am pierdut, le-am dat sau le-am lăsat în locul în care-am stat, pentru că, înainte să locuim aici, am stat în chirie în diverse alte locuri, inclusiv în cămin. Aveam cărți pe care le căram după mine și-mi dădeam seama cât de greu era, așa că tentația de a aduna cărți a fost destul de mică.

Cum s-a ivit pasiunea pentru lectură?

S-a ivit de când eram mic, în școală. Citeam cărți de diferite feluri, și lecturile de la școală, pe care mi le impuneau profesorii. (Îl întreb dacă n-a fugit de lecturile obligatorii – n.r.) Ba da, unele nu mi se păreau atât de tentante, dar mai citeam și din ele. Vara mergeam destul de des la o verișoară care avea o bibliotecă mai mare decât a părinților mei și mai luam cărți de acolo, și polițiste, și literatură pentru adolescenți. Tot verișoara asta mi-a făcut cadou de ziua mea, prin clasa a șasea, un volum cu povestiri de Mircea Eliade, Secretul doctorului Honigberger. Atunci s-a produs o schimbare, mi s-a deschis gustul pentru literatură, pentru că era altfel scrisă decât ce citisem eu până atunci. Celelalte, Winnetou și Cireșarii sau Comisarul nu-știu-care, nu se comparau cu stilul lui Eliade, mai ales în povestirile fantastice. Cumva, era ca și cum aș fi descoperit un secret și eram foarte bucuros că există ceva mai mult decât ce știam eu. Am citit foarte mult Eliade și-n liceu, iar pe urmă lucrurile au evoluat.

De scris când te-ai apucat?

În liceu, scriam poezii, țineam și un jurnal, care nu cred că mai există – oricum, era un jurnal de licean. În facultate, am încercat să scriu mai mult, începusem un roman pe care nu l-am terminat și scrisesem o altă serie de poezii, se schimbase oricum și stilul, și interesul. Am pierdut toate documentele astea, pentru că mă mutam dintr-un loc în altul și computerul s-a stricat, la un moment dat.

Ce fel de cititor ești?

Sunt un cititor de timp liber, aș zice. Citesc seara sau în vacanță, dar de obicei seara reușesc să citesc mai mult, depinde de cât de tare mă prinde o carte. Uneori citesc 20-30 de pagini, alteori citesc două-trei pagini și la revedere. Citesc mai lent, foarte rar mi se întâmplă să rămân acolo și să devorez. Am multe cărți începute, care stau la capul patului, cred că sunt peste cincisprezece. Încep cărți și de curiozitate, pentru că se vorbește despre una sau alta și vreau să văd ce-i cu cartea respectivă. Un exemplu este Supa de la miezul nopții, romanul Martei Petreu. L-am început și, după vreo 60 de pagini, am renunțat la el, pentru că mi se părea că nu m-ajută cu nimic. Acum caut cărți care să m-ajute să descopăr lucruri noi legate de stilistică, de discurs, de teme… Să preiau ceva, să-mbunătățesc ceva, urmărind ce-a scris altcineva. Dacă nu găsesc măcar chestia asta, renunț, pentru că pierd timpul, nu are sens să citesc o carte doar de dragul de a o termina. Nu ăsta e scopul, scopul meu e altul.

Cărțile începute, care stau la capul patului, în dormitor.

(Îl întreb dacă-mi poate da și alte exemple de cărți pe care le-a abandonat – n.r.) Am o memorie proastă, am început să uit, probabil din cauza stresului. Ar mai fi una, dar aici nu e vorba de dezinteres, ci de sațietate, pentru că mă săturasem la un moment dat. Este vorba de o carte a lui Florin Chirculescu, Greva păcătoșilor, care mi-a plăcut foarte mult și chiar am citit vreo 600 de pagini din ea, dar la un moment dat devenise ca un elastic care se tot întinde și se tot retrage, și am lăsat-o deoparte, cu gândul s-o reiau mai târziu. Nu știu dacă o s-o termin, au apărut alte cărți între timp.

Acum citesc în paralel două cărți de Ferrante, Prietena mea genială și Fiica ascunsă. Am început și Miere, de Tudor Ganea, dar am lăsat-o deoparte momentan, pentru că îmi amintește foarte mult de prima lui carte, Cazemata – stilistic vorbind. Am mai început Rugul, de György Dragomán, din care am citit 20 de pagini. Mi s-a părut foarte interesantă și vreau s-o termin, dar am tot plecat în călătorii și de fiecare dată am luat cu mine o altă carte. Cred că mă port ca un copil răsfățat, care are acces la o grămadă de cutii de bomboane și le desface pe toate.<

Petru a venit să mă întrebe ce-i cu umbrela aceea albă din care iese lumină. 🙂

Spuneai că alegi cărți despre care se vorbește, deci ții cont de recomandări, de cronici?

În mare parte, ascult de recomandările unor oameni pe care-i urmăresc pe Facebook, fie că sunt critici, fie că sunt scriitori: Mihai Iovănel, Bogdan-Alexandru Stănescu, Luiza Vasiliu, care vorbesc despre cărțile pe care le citesc. Sunt curios dacă o să regăsesc și eu același lucru pe care-l văd ei. Uneori, se întâmplă să regăsesc, pot să-ți dau un exemplu. La un moment dat, a făcut Iovănel o listă cu romane străine din care nu știam absolut niciun titlu. Am ales o carte, Sfârșitul domnului Y, de Scarlett Thomas, am citit-o și mi s-a părut excelentă, deși nu auzisem până atunci de autoare. Dup-aia, Iovănel mi-a spus că trebuie să citesc și PopCo, care-i mai bună. Asta nu e tradusă la noi și-am cumpărat-o în engleză, cred că o țin pentru o vacanță mai lungă.

După ce-am citit Sfârșitul domnului Y, mi-am cumpărat alte două cărți, pentru că autoarea are un discurs foarte interesant și ușor de înțeles despre Derrida și Heidegger. Eu n-am făcut filozofie, am citit filozofie așa, printre picături, și chiar eram curios ce-a văzut femeia asta. Pare atât de accesibil tot ce descrie ea legat de Heidegger și de teoriile lui, încât am zis: „Trebuie să citesc filozofia lui Heidegger acum!”. După ce am deschis cartea, m-am liniștit, e complet altă lume. Trebuie să ai un anumit background ca să distilezi, să înțelegi filozofia lui Heidegger. Ăsta e un mare atu al cărții, că reușește să pună într-un limbaj foarte accesibil niște cunoștințe destul de dense și greu de înțeles. Acum vreo două săptămâni, am fost la Amsterdam și am intrat într-o librărie foarte bine dotată, American Bookstore, unde am dat întâmplător peste o altă carte de Scarlett Thomas, Monkeys with Typewriters, parte din cursul ei de creative writing. Am fost foarte bucuros că am găsit-o, nu-mi făcusem planul s-o cumpăr, dar am zis: „Băi, nu se poate, o iau”.

Multe recomandări pe care le-am primit și le-am urmat au venit de la cursul de creative writing pe care l-am făcut cu Iaru și Chivu. Aveau foarte multe referințe, ăsta era unul dintre punctele forte ale cursului, pentru că ei nu dădeau exemple din propriile lor scrieri, ci din cărțile unor autori importanți – și romane, și proză scurtă. >

Poți să-mi spui câteva cărți despre care ai aflat la curs?

Uite, asta e una dintre cărțile cele mai importante pentru mine: Wells Tower, Să distrugi și să arzi tot. E foarte hărtănită, am cărat-o mult cu mine și am recitit-o de câteva ori. Îmi place foarte mult cum scrie omul ăsta, a fost ca o lumină, chiar mi-am zis: „Da, așa trebuie să fie proza, așa aș vrea să scriu și eu”. Evident că e foarte greu să scrii ca el. Mai e cartea lui Fitzgerald, Cei frumoși și blestemați, despre care mi-a vorbit Iaru, scrisesem eu o povestire și mi-a zis: „Ai citit…? Seamănă foarte mult cu chestia aia. Ia să citești”. John Cheever, dar pe el îl știam și îl urmăream de mult, e unul dintre preferații mei. La curs am discutat pe marginea unor povestiri de-ale lui și altfel e când îți confrunți gândurile sau afli lucruri noi, pentru că vezi povestirile în altă lumină și asta e foarte important.

John Williams, cu Stoner, a apărut în urma unor discuții cu colegii de la curs, pentru că noi ne-am mai întâlnit și după ce s-a terminat cursul, să discutăm despre ce-am mai citit. Mi s-a părut foarte bună cartea. Petru Cimpoeșu e un autor pe care l-am descoperit la curs – de fapt, am descoperit acolo mai mulți autori români de care nu prea se vorbește și care sunt foarte talentați. Eu n-am citit foarte mulți scriitori români, decât ăștia pe care-i citește toată lumea, dar există un alt pluton de autori care nu sunt cunoscuți de publicul larg. Pe Radu Aldulescu l-am descoperit tot în discuțiile cu colegii. Eu am trecut pe lângă el, nu l-am băgat în seamă niciodată, și mi se pare că este o mare ratare pentru mine că nu l-am descoperit mai devreme, dar nici nu a fost popularizat. Dacă nu a ajuns la mine, care nu sunt un mare cititor, dar am o oarecare legătură cu literatura, mă întreb cum ajunge la alți oameni.

Nostalgia lui Cărtărescu este una dintre cărțile mele preferate din literatura noastră, am avut un volum pe care l-am pierdut și dup-aia nu l-am mai găsit, nu s-a mai reeditat integral, ci pe fascicule. A, unul dintre autorii români favoriți este Marin Mălaicu-Hondrari, îmi place foarte mult cum scrie.

Sunt cărți la care ții mult dintr-un motiv sau altul?

Am o carte de Federico Fellini, The Book of Dreams, pe care, spre rușinea mea, nu am răsfoit-o așa cum ar fi trebuit. Conține o bună parte din desenele și însemnările făcute de Fellini înainte de anii lui de glorie, sunt visele lui pe care le ilustra. Bucăți din aceste vise apar și în filmele lui, Otto e mezzo, La Dolce Vita… Am primit-o de la Mădălina, la vreo doi-trei ani de când ne-am cunoscut. Eu voiam să dau la Regie, am și dat și m-au respins, și îmi plăcea foarte mult Fellini și toată povestea lui. Cartea asta e o bogăție, te apropie foarte mult de om și realizezi ce era-n mintea lui. E un delir total ce visa el.

Altă carte la care țin e asta a lui Dino Buzzati, pentru că mă leagă foarte mult de Petru. Și Cortázar, Manuscris găsit într-un buzunar. Îi citeam din ele lui Petru, când era foarte mic, și mi se păreau foarte potrivite, pentru că nu conțin lucruri abrupte sau un limbaj bolovănos. Buzzati e chiar amuzant în povestirile lui, Cortázar e mult mai poetic.

Ai genuri literare preferate?

Mai degrabă am genuri pe care nu le prefer. Citesc foarte rar literatură de călătorie, memorii iarăși am explorat prea puțin, deși îmi doresc cumva, dar nu reușesc să fac rost de timpul ăla, prefer să-l consum pe lucruri care reprezintă ceva – să scrii memorii sau biografie nu implică o stilistică deosebită. Am cumpărat Born to Run, autobiografia lui Bruce Springsteen, pentru că l-am auzit pe Bogdan-Alexandru Stănescu vorbind foarte frumos despre ea și era bucuros că apare, dar nu am apucat să o deschid, din păcate. Citesc multe genuri literare – și fantasy, și science-fiction, dar din zona asta a clasicilor (în liceu citeam mult SF). Prefer romanul, mi se pare că are mai multă putere.

Îmi place și poezia: Dan Sociu, Petre Stoica… În facultate, făcusem rost de un volum care-mi plăcuse foarte mult, dar l-am pierdut și am căutat ani de zile poezie de Petre Stoica și n-am găsit nicăieri, n-a mai fost reeditat multă vreme. M-am bucurat foarte mult când a apărut la Editura Cartier volumul coordonat de Marius Chivu, pentru că Petre Stoica mi se pare un mare poet al nostru.

Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin populare care merită citite?

Nu știu ce oameni citesc interviul ăsta, dar aș recomanda Apropierea lui Marin Mălaicu-Hondrari, o carte fantastică, care mi-a deschis ochii spre Bolaño – una dintre cele mai importante descoperiri din ultimii ani. Omul ăsta mustește de genialitate, am senzația că orice rând scrie el e wow, nu se poate scrie așa. Am cumpărat și 2666, dar nu m-am atins de el. Junot Diaz mi se mai pare interesant, are și proză scurtă.

A, îmi mai place cartea asta a Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, am citit-o tot la recomandarea lui Bogdan-Alexandru Stănescu și a unui prieten, Cristi Luca, critic de film. Am recomandat-o și eu multor oameni. Mi se pare foarte bine scrisă, ce a făcut autoarea mă complexează uneori, pentru că a reușit să scrie din punctul de vedere al unui adolescent pe care-l simți autentic, real. E un lucru foarte greu de făcut, dar ea reușește să transmită vârsta personajului.

Marlon James, Scurtă istorie a șapte crime, mi-a plăcut foarte mult, dar și mai mult decât cartea în sine mi-a plăcut traducerea, pentru că mi se pare o muncă uriașă felul în care Ciprian Şiulea a reușit să adapteze limbajul jamaicano-american în română.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Nu-mi aduc aminte… Nu cred că am făcut nimic ieșit din comun. Mai degrabă, am făcut sacrificii ca să-mi cumpăr unele cărți, în sensul că am dat foarte mulți bani pe ele. Aia a lui Escofier a costat 70 de euro, ceva de genul ăsta. Albumul lui Fellini a fost foarte scump, o sută și ceva de euro – bine, l-am primit cadou.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?

Ar fi o poveste, legată de o carte a lui Cărtărescu, pe care eu o iubesc. Am fost la lansarea volumului Poezia, foarte fericit că apare, și pe copertă am văzut ilustrația asta. Mă așteptam să aibă o semnificație, o legătură cu viața lui Cărtărescu, dar dup-aia m-am uitat în interior, unde scria că fotografia e luată de pe Dreamstime, un site cu poze de stoc. Am fost uimit că ditamai editura a luat o poză oarecare de pe un site, în loc să folosească una cu Cărtărescu. Am scris ulterior o povestire care-a apărut în volumul Tot spațiul dintre gândurile mele, în care vorbesc de această situație: e acolo un dialog între Liiceanu și Cărtărescu în care se-ntreba de ce a fost luată coperta de pe Dreamstime. Pentru mine, a fost o întâmplare amuzantă, proza trebuia luată în cheie funny, e o butadă. Mă rog, mulți mi-au zis că povestirea respectivă e slabă.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Nu, n-au niciun loc anume. Dinții ascuțiți ai binelui e pe birou, a rămas acolo de la lansare. Nici nu știu unde este acum cartea de povestiri, s-ar putea să n-o mai am. (O găsește, până la urmă, în bibliotecă – n.r.) Ah, ba nu, uite-o aici.

Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?

Cum am spus, de obicei citesc seara. Îmi place să stau culcat, eventual pe șezlong, la mare, în rest nu pot să citesc la birou, pe scaun. Legat de scris, situația e și mai drastică, seara nu mai pot să scriu. Vin de la serviciu, mai petrec timp cu copilul și dup-aia sunt stors, trebuie să mă culc. Dimineața pot să scriu, am uneori două ore. (Îl întreb dacă se trezește mai devreme special pentru a scrie – n.r.) Uneori mă trezesc mai devreme, alteori ignor restul lucrurilor și stau să scriu. Dar trebuie să-mi fac un plan, pentru că e din ce în ce mai dificil cu scrisul și sunt lucruri care se pierd dacă le las baltă, am senzația că ideile despre scris se dezintegrează efectiv. Cu cât trece timpul, ceea ce-am crezut la un moment dat că e interesant și că ar putea să conteze își pierde sensul. Am foarte multe notițe pe care le fac, după o vreme le revizitez și nu înțeleg ce-am vrut să zic acolo. Îmi aduc aminte entuziasmul cu care le-am notat, dar le-am notat insuficient de coerent și detaliat ca să mă entuziasmez din nou. Asta are legătură cu timpul și cu distorsionarea ideilor.