Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Dumitru Crudu – „Nu am lăsat nicio femeie din Braşov fără nas” (interviu)

 Născut în Republica Moldova (satul Flutura) în 1968, Dumitru Crudu este poet, dramaturg, prozator şi publicist. A semnat, alături de Marius Ianuş, Manifestul Fracturismului, în 1999, publicat în revistele Paralela 45 şi Vatra, este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, redactor al postului de radio Europa Liberă (Chişinău), câştigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului“, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) şi de Fundaţia Principesa Margareta a României, 2003. Printre cărţile sale, se numără Falsul Dimitrie (1994); E închis vă rugăm nu insistaţi (1994); Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996); Crima sângeroasă din staţiunea violetelor (2001); Salvaţi Bostonul (2001); Poooooooooate (2004); Duelul şi alte texte (2004); Steaua fără... Mihail Sebastian (2006); Oameni ai nimănui (2007). Cea mai recentă apariţie editorială este romanul Un american la Chişinău, publicat la Casa de pariuri literare. Am stat de vorbă despre prejudecăţile de toate tipurile, despre peisajul literar românesc contemporan, despre ce a însemnat douămiismul, dar şi despre prietenie şi despre dezamăgirile şi speranţele în România post-decembristă. Citeşte tot articolul

Iubirea, ca împlinire a raţiunii. Graeme Simsion, „Proiectul Rosie”

V-aţi uitat vreodată la serialul The Big Bang Theory? E o comedie, în care personajele sunt nişte fizicieni extrem de deştepţi, dar cam nerdish. Iar cel mai colorat personaj este Sheldon Cooper, un geniu şi, în acelaşi timp, un inadaptat social, incapabil să empatizeze cu lumea şi cu sentimentele celorlalţi, nereuşind, de pildă, să perceapă ironiile. Comportament foarte asemănător cu al celor care suferă de Asperger (cu toate că nu asta au dorit să portretizeze producătorii serialului) şi care vă va aminti cu siguranţă de personajul scriitorului australian Graeme Simsion, din romanul său de debut, Proiectul Rosie. Citeşte tot articolul


Faţa perfidă a publicităţii sau cum ne spală creierul reclamele

V-aţi gândit vreodată de ce sunteţi ataşaţi de un anume brand? De ce alegeţi să cumpăraţi un produs de la o anumită firmă fără să analizaţi prea mult motivaţiile şi fără să vă gândiţi că poate o altă firmă oferă ceva şi mai bun? (de pildă, mania Starbucks – sunt o mulţime de alte cafenele, mai mici, no name-uri, care oferă cafea mai bună şi mai ieftină şi, totuşi, la Starbucks e mereu coadă). Martin Lindstrom, specialist în marketing, CEO al companiei Lindstrom, vorbeşte despre strategiile cele mai subtile folosite în marketing pentru ca oamenii să fie atraşi de un anume brand, convinşi că nu se pot descurca fără produsele respective sau că acestea chiar le oferă ceea ce promit: frumuseţe, sex-appeal, forţă etc. Citeşte tot articolul


Lumea văzută şi interpretată de Malcolm Gladwell, „The New Yorker”

Aţi citit vreodată The New Yorker? E o revistă foarte spirituală şi relaxată, chiar umoristică, dar, în acelaşi timp, informativă (afli o mulţime de lucruri despre branduri, oameni, afaceri, despre istoria unor idei bine-cunoscute, dar la care nu stai, de obicei, să te gândeşti prea mult. Iar stilul este inconfundabil – ironico-mucalit, lucid şi tăios). Dacă nu aţi citit, veţi avea ocazia să vă faceţi o idee despre stilul acestei reviste prin cartea lui Malcolm Gladwell, editorialist la The New Yorker, care a adunat în volumul  Ce a văzut câinele şi alte aventuri o serie de articole dintre cele mai relevante, pe care le-a publicat în revistă, din 1996 până acum. Citeşte tot articolul

Sfaturi utile pentru cei care se cazează la hotel sau cum să dai mai bine bacşiş

Aceasta este, all in all, linia acestei cărţi – cum să faci astfel încât să strecori cât mai eficient un mic sau mare bacşiş tipilor de la hotel, pentru a beneficia de anumite favoruri (camere mai bune, rezervări prelungite, asigurarea că maşina ta nu participă la cursele improvizate ale valeţilor etc.). Evident, se aplică în primul rând hotelurilor de mai multe stele, oamenilor care călătoresc mult şi îşi petrec mult timp prin hoteluri sau pur şi simplu celor care-şi permit o vacanţă într-un hotel de elită. O lectură amuzantă şi, în acelaşi timp, informativă, cartea lui Jacob Tomsky face parte dintr-o colecţie nouă a Editurii Publica, „Narator”, o colecţie de non-ficţiune, dar cu un stil totuşi foarte apropiat prozei. Acest stil intermediar cuprinde poveşti personale, aventuri dintre cele mai extravagante şi, mai presus de asta, dorinţa de surprindere a unei felii de realitate la care până acum poate că nici nu ne-am gândit. Citeşte tot articolul

Despre umbră şi alte gânduri. Pascal Quignard, „Umbre rătăcitoare”

Scrisă sub formă de aforisme şi meditaţii, cartea lui Pascal Quignard Umbre rătăcitoare adună o colecţie de gânduri variate, care trec de la condiţia umană, ajung la metafizica lecturii şi la imagine, la meditaţii legate de anumite acţiuni sau vorbe ale unor personaje istorice celebre, sau pur şi simplu frânturi de idei, aproape de natură poetică, despre lucruri simple, cum ar fi, de pildă, culoarea cerului. Citeşte tot articolul

„Codul lui Da Vinci” nu a fost primul. Lynn Picknett şi Clive Prince, „Misterul templierilor”

De când cu fenomenul Dan Brown, interesul cititorilor s-a îndreptat şi asupra literaturii ezoterice, asupra textelor ce vorbesc despre numeroase mistere care învăluie ceea ce, de-a lungul istoriei, a rămas împământenit drept varianta  oficială, canonică a începuturilor creştinismului. Dacă aţi citit cartea Codul lui Da Vinci sau aţi văzut filmul (cu Tom Hanks în rolul principal), aţi observat că sunt speculate nenumărate idei care, nu cu mult timp în urmă, ar fi fost acuzate de erezie (de fapt, orice interpretare mai lumească a vieţii lui Iisus şi a apostolilor săi e expediată din start ca fiind neadcvată). Numai că Dan Brown nu a venit cu idei noi, ci a resuscitat unele mai vechi, prezente în studii serioase şi în cercetări care au la bază ani de căutări şi de interpretări. Unul dintre cele mai importante studii în acest domeniu este cartea lui Lynn Picknett şi Clive Prince, din 1998, numită simplu Misterul templierilor (acum, când auzim o astfel de exprimare, o considerăm clişeu, dar au fost perioade când, cel puţin pentru publicul larg, astfel de idei erau inedite, pentru unii poate revoltătoare, dar pentru alţii, ceva care le-a zguduit tot sistemul de credinţe). Citeşte tot articolul

Variaţiuni pe teme de Caragiale. „Mofturi” la Teatrul „Ion Creangă”

Pentru primul ei spectacol dedicat copiilor, Chris Simion a ales, în Anul Caragiale (2012), patru secvenţe celebre din textele lui Caragiale pentru a le transpune pe scenă: Un pedagog de şcoală nouă, Domnul Goe, Vizită şi Examen, unindu-le sub titlul Mofturi. Potrivit şi adulţilor (cum se întâmplă, de fapt, cu scrierile lui Caragiale), spectacolul lui Chris Simion, montat la Teatrul „Ion Creangă”, îşi propune în primul rând să-i familiarizeze pe copii cu universul caragialian (iar adulţilor să le reamintească piese clasice pe care poate nu le-au mai văzut de mult). Pentru că este dedicat celor mici (de la şcoală primară în sus), spectacolul este interactiv şi foarte antrenant, lucruri absolut obligatorii când vine vorba despre teatrul pentru copii, căci ştiţi şi voi cât de greu este să captezi atenţia copiilor mai mult de câteva minute. Citeşte tot articolul

Despre pictură, în stil literar. Charlie Ayres, „Viaţa marilor artişti”

Într-o prezentare modernă şi atractivă (atât grafic, cât şi la nivelul conţinutului), albumul lui Charlie Ayres Viaţa marilor artişti îşi propune să le ofere copiilor (şi tinerilor) sau poate şi celor prea puţin familiarizaţi cu acest domeniu, o scurtă, dar relevantă introducere în viaţa a douăzeci dintre cei mai importanţi artişti din ultimii şapte sute de ani, începând cu Giotto şi terminând cu Vincent van Gogh. Citeşte tot articolul

Un thriller care te va ţine treaz – „Audiţia” de Ryū Murakami

Hotărât să se recăsătorească, la câţiva ani după moartea soţiei sale, un bărbat acceptă propunerea unui prieten să dea o audiţie pentru a putea cunoaşte cât mai multe femei şi a avea de unde alege. Straniu subiect, nu-i aşa? Ei bine, fiind marca Ryū Murakami, nu mai pare atât de straniu – ştim foarte bine cu ce teme provocatoare pot să vină literatura şi cinematografia japoneze (mai ales cinematografia!) şi, nu întâmplător, cartea lui Murakami a şi fost ecranizată cu succes de Takashi Miike, în 1999. Citeşte tot articolul

Educaţia viitorului. Khan Academy

Educaţia a fost dintotdeauna un subiect sensibil, iar în ultimii ani, cel puţin la noi, tinde să capete proporţii din ce în ce mai mari – de la cum să concepem manualele alternative la modalităţi mai subtile prin care să se creeze o conexiune mai firească între elev şi ideea de învăţare. Sigur vă amintiţi şi voi anii de şcoală când profesorul nu mai stătea să explice a doua oară vreun concept, iar apoi pierdeaţi şirul ideilor şi rămâneaţi cu gândul că „nu sunteţi buni” la o anume materie. Şi mie mi s-a întâmplat, dar eu chiar cred că trebuie luat în calcul şi gradul de dezvoltare a unei emisfere cerebrale – uneori, nu poţi obţine imposibilul, altfel am putea cu toţii să cântăm la pian sau să devenim IT-işti. Ei bine, Salman Khan vine cu o abordare total inedită şi susţine că, dacă ritmul de învăţare se adaptează individual, atunci oricine poate învăţa orice. Citeşte tot articolul

Despre nazism, comunism şi alţi demoni. Sofi Oksanen, „Ziua când au dispărut porumbeii”

Când spui Sofi Oksanen, te gândeşti în primul rând la romanul Purificare şi poate la Vocile lui Stalin, romanul ei de debut, dar am zis să încerc şi o altă carte a ei, despre care se vorbeşte mai puţin – Ziua când au dispărut porumbeii. Are acelaşi dramatism întâlnit în Purificare, vorbeşte despre aceleaşi drame prin care trec oamenii din cauza unui regim opresiv, despre trădare şi despre cât de uşor este să ajungi să faci compromisuri, toate spune cu o tentă de amărăciune ironică în ceea ce priveşte capacitatea de iluzionare a oamenilor şi fentele pe care ni le joacă istoria – este atât de uşor să schimbi plus cu minus şi să treci de la bine la rău, încât aceste concepte încep să pară şi ele şubrede. Dacă în Purificare citeam despre Estonia sovietică, mi-a plăcut că în Ziua când au dispărut porumbeii, focusul este pe perioada tulbure şi ezitantă a anilor ’40, care au cunoscut două sisteme totalitare diferite ca ideologie, dar foarte asemănătoare prin impactul asupra individului, şi anume distrugerea lui. Citeşte tot articolul

Privind înapoi cu groază şi umor. Trevor Norton, „Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viaţa”

O carte extrem de provocatoare, Ochi holbaţi şi păr vâlvoi. Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viaţa a lui Trevor Norton, apărută la Editura Trei în 2011, este o incursiune fascinantă în diferite perioade ale istoriei medicinii, mai exact concentrându-se pe momentele de răscruce, care au schimbat cu adevărat faţa medicinii moderne. Cartea lui Trevor Norton îţi aminteşte că nu chiar atât de demult accesul oamenilor la binefacerile medicinii nu era mai mult decât o ruletă rusească. Trecând în revistă experimente uimitoare, periculoase şi, în acelaşi timp, tragi-comice, Trevor Norton zugrăveşte o istorie pe care adesea o uităm şi faţă de care ne e greu să ne raportăm, din perspectiva modernităţii. Citeşte tot articolul

Pink Floyd despre Pink Floyd – Nick Mason

Scrisă într-un stil informal şi glumeţ şi, în acelaşi timp, oferind numeroase detalii cronologice ale poveştii unei formaţii care a făcut istorie, cartea despre Pink Floyd (tradusă în română la Editura Publica) este semnată chiar de un membru al formaţiei, toboşarul şi compozitorul Nick Mason. Până să ajungă la faima pe care o au şi astăzi, cei de la Pink Floyd au trecut prin numeroase transformări, au avut suişuri şi coborâşuri, despre care cel mai potrivit să vorbească este chiar un membru al formaţiei. Citeşte tot articolul

O carieră vulcanică şi o autobiografie pe măsură Andre Agassi, „Open. Autobiografie”

În urmă cu câţiva ani, când Andre Agassi şi Pete Sampras încă jucau şi abia aşteptam câte o finală a unui mare şlem, trebuia să-ţi alegi un favorit – ori ţineai cu Agassi, ori cu Sampras, nu prea mergea linia de mijloc când venea vorba despre ei. Asta în primul rând pentru că cei doi jucători erau/sunt atât de diferiţi atât ca stil de joc, dar şi ca atitudine, încât cred că automat empatizezi cu una dintre aceste personalităţi: dacă eşti o fire vulcanică şi nonconformistă, de genul „showing off”, atunci cred că îţi place mai mult Agassi; dacă eşti mai retras, dar, în acelaşi timp, mai riguros şi poate chiar matematic (să ne amintim pentru ce era celebru Sampras – pentru aşii săi care, uneori, îi ieşeau în serie), Sampras era jucătorul ale cărui meciuri poate că le urmăreai mai des. Când cei doi se întâlneau, spectacolul era garantat. Acum, amândoi s-au retras şi amândoi şi-au scris povestea vieţii. Acest articol este dedicat fanilor lui Agassi, care pot afla mai mult despre tenismanul lor preferat din cartea Open. Autobiografie, apărută la Editura Publica, în 2011, în traducerea lui Paul Slayer Grigoriu. Citeşte tot articolul