Bookaholic

La recenta venire în România, Éric-Emmanuel Schmitt a avut un mare succes de public, dovadă fiind și finalul serii de la Ateneu, când scriitorul, timp de aproape trei ore, a oferit zâmbitor autografe pe cărțile din generoasa seria de autor de la Editura Humanitas Fiction. Cea mai citită carte a sa în România este cred Oscar și Tanti Roz, o carte care, ca și Micul Prinț, se parcurge cu aceeași încântare la toate vârstele.

Pe scena de la Ateneu, scriitorul francez a explicat unul dintre raționamentele care stau la baza amestecului de simplitate și profunzime al scriiturii sale: mătușile lui au fost obligate să abandoneze școala la 14 ani, iar cărțile pe care le scrie (gândindu-se implicit la ele) se adresează și oamenilor „simpli”, nu doar cititorilor experimentați. Din punctul său de vedere, o carte bună este și o carte care îi folosește omului. Pentru Schmitt, nu ingeniozitatea procedeelor tehnice trece în prim-plan, ci povestea care se citește cu plăcere, o poveste cu un mesaj centrat pe valorile umanității și care beneficiază de un substrat filosofic, deloc ostentativ însă.

Cel mai recent roman tradus în română al lui Éric-Emmanuel Schmitt, lansat în zilele petrecute de scriitor la București, este Femeia în fața oglinzii, titlu ce trimite la tema feminității din perspectiva dublului, a zbaterii între aparență și esență. Nu una, ci trei femei, aparținând unor epoci și locuri diferite, își caută identitatea și libertatea, într-o societate sufocată de șabloane. Fiecare în felul ei se simte diferită, străină de lumea în care trăiește, nesupusă prejudecăților sociale, de ordin familial sau religios. Niciuna nu este făcută să fie redusă doar la statutul de soție sau de mamă.

Toate sunt însuflețite de voința de a se desprinde de imaginea reflectată de oglinda societății. Rebele, încalcă multe norme sociale și morale, refuză să trăiască destinul impus de alții. Toate sunt preocupate de acel „esențial invizibil” și infinit de care vorbea Oscar Wilde si pe care Éric-Emmanuel Schmitt îl strecoară necontenit în cărțile sale ca valoare absolută a umanului. Pentru fiecare dintre ele, singura șansă de a gusta fericirea este să evadeze din pielea socială. Vor să-și inventeze viața, nu s-o îndure. Suferă pentru a face ce le place, nu făcând ce nu le place. Se opun așteptărilor celorlalți, refuză datele ordinare ale feminității și încearcă să găsească ce e real în ele și să se împace cu realitatea, oricât de dureroasă ar fi ea. Și oricare ar fi prețul, căci căutarea adevărului și a limpezimii uneori energizează, alteori pustiește.

Așa cum declara și autorul într-un interviu, în fața oglinzii din roman nu se derulează doar povestea a trei femei, ci povestea a trei secole puse în fața oglinzii care surprinde și maniera în care diferitele perioade istorice integrează și dezintegrează femeia. Una dintre femei trăiește în timpul Renașterii religioase, alta la începutul secolului XX, un secol al psihologiei (povestea se depănă în Viena lui Freud), alta în decorurile hollywoodiene ale secolului nostru, un secol chimic, al drogurilor.

Anne, mistica flamandă, trăiește la Bruges în timpul Renașterii. Se mișcă într-o lume tenebroasă, plină de violență și de ură viscerală. Trezește atenția tuturor pentru că trăiește intens, vibrează după un ritm numai al ei, ignorând orice „trebuie” venit din partea celorlalți. Misterioasă și îndărătnică, va fi una dintre victimele inchiziției, ale îngâmfării ipocrite a preoților.

Hanna, amestec de intelectualitate și slăbiciune, este o aristocrată vieneză extravagantă de la începutul secolului XX, printre primele discipole ale lui Freud. Ea va scrie o carte depre Anne, iar în filmul realizat pe baza acestei cărți va juca Anny – actriță contemporană, rătăcită în lumea imaginii și a drogurilor. Femeie excesivă în toate, Hanna trăiește din copilărie într-o situație de impostură, își construiește o identitate falsă pentru a compensa pierderea părinților și atitudinea ei față de aceștia. Se privește mereu de la distanță, se condamnă. Pentru a fi fericită în dragoste, va simți nevoia să se estompeze, să se multiplice. Nu se știe cine de cine fuge: de Hanna cea reală, sau de falsa identitate pe care și-o construiește. E înzestrată cu o uriașă disponibilitate de a iubi, dar nu știe ce să facă cu această iubire într-o lume în care nu se poate regăsi.

Anny, ca femeie de cinema, avea tendința de a prefera reflectarea în detrimentul realității, povestea pretinsă de alții, în locul adevărului. Va reuși cu greu desprinderea de suprafețe și întânirea cu o realitate mai importantă, căutarea iubirii rămânând și pentru ea miezul vieții.

Femeile din romanul lui Éric-Emmanuel Schmitt sunt ființe misterioase, paradoxale, sclipitoare, cu realități lăuntrice foarte puternice. Pentru a se regăsi, fiecare trebuie să se rătăcească mai întâi, știind că a înțelege fericirea nu e totuna cu a o simți.

Toate cele trei povești proiectează pe fundalul social-mentalitar al epocilor, avataruri ale evoluției femeii până în punctul în care aceasta ajunge să se recunoască în oglindă și să zâmbească propriei imagini recunoscute. Ceea ce diferă este maniera de a trăi sentimentul alienării, al revoltei, al vinei, al imposturii, nuanțele adevărului ființei strâmb reflectat în oglinda ținută de alții.

„Prin «diferită», desemna hăul pe care-l simțea între bucuriile ei și ale altora, singurătatea care o încerca atunci când oamenii povesteau ce le place, reținerile de a-și da frâu liber unor gânduri pe care nimeni nu i le putea desluși”.

„Poate că tânjesc după un miracol … Care anume? Să încetez să mă văd acționând. Să nu mai fiu nici actrița, nici spectatoarea propriei persoane. Să încetez să mă mai judec […]. Și, în cele din urmă, precum un cub de zahar în apă, să mă cufund în realitate si să mă dizolv în ea”.

Éric-Emmanuel Schmitt, Femeia în fața oglinzii, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, Editura Humanitas Fiction, 2015