Bookaholic

În paginile lui Mario Vargas Llosa (fie că e vorba de proză, eseuri sau interviuri) găsim unele dintre cele mai frumoase, profunde și clare idei despre originile, menirea, frumusețea și puterea subversivă a ficțiunii. Din punctul său de vedere, rădăcinile ficțiunii se află în experiența umană din care derivă și pe care o susține, o hrănește.

În eseul cu care își începe volumul Călătoria către ficțiune. Lumea lui Juan Carlos Onetti (traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Humanitas, 2012), autorul peruan consideră ficțiunile ca fiind „o mișcare mentală a neajutoratei ființe umane de a ieși din colivia în care-și duce viața și de a dobândi o libertate și o inițiativă ce o fac să evadeze din spațiul și timpul în care își deapănă existența, îi lărgesc și îi adâncesc experiențele, determinând-o să trăiască, precum într-o metamorfoză magică, alte acțiuni, aventuri, pasiuni, și îi permit să stăpânească orice fel de destine, chiar și pe cele mai extravagante și mai riscante, pe care ficțiunile bine gândite și povestite – ficțiunile persuasive -, ascultate sau citite, le încorporează vieții lor”.

Ficțiunea nu e scrisă ca să povestească viața, ci să-i adauge ceva. Ori ca să-i smulgă ceva. Dacă viața reală e haotică, ficțiunea o comprimă și îi oferă sens, mai mult sau mai puțin explicit, un sens dincolo de timp:

„Amuzament, magie, joc, exorcism, recompensă, semne de nonconformism și revoltă, dorința de libertate și plăcere, plăcere imensă, ficțiunea înseamnă multe lucruri deodată și, fără îndoială, este o trăsătură esențială și exclusivă a omenirii, cea care exprimă și definește cel mai bine condiția noastră de ființe privilegiate […] capabile să ia în răspăr limitele firești ale condiției noastre, care ne condamnă să avem o singură viață”.

Poveștile trăite în gând „nu ne reflectă ca o oglindă fidelă, ci ca o oglindă fermecată, care, trecând dincolo de aparențe, ne-ar arăta viața noastră ascunsă, a instinctelor, dorințelor și poftelor noastre, a spaimelor și fobiilor noastre, a fantasmelor care zac în noi. Toate acestea suntem, de asemenea, tot noi, dar le disimulăm și le negăm în viața publică”. Povești bune de îmblânzit „partea blestemată” a ființei noastre.

Condiție fundamentală a umanității, armă ingenioasă și profundă, ficțiunea e o condiție a libertății umane, deși ori tocmai pentru că introduce în existența noastră neliniștea și iluzia, „multiplicându-ne astfel viața la căldura focului ce scânteiază de această altă viață, impalpabilă, fermecătoare și indispensabilă”. O „viață paralelă, din cuvinte și imagini pe cât de mincinoase, pe atât de convingătoare, unde să ne putem refugia sătui de dezastrele și limitele pe care viața așa cum este ea le pune în calea libertății și a visurilor noastre”.

Julio Cortázar, într-unul dintre eseurile reunite în volumul Ocolul zilei în optzeci de lumi (traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Art, 2014) – „Despre sentimentul de a nu fi întreg” – , abordează, în strânsă legătură cu scrisul, problematica scindării ființei, sentimental dislocării și al înstrăinării:

„În fața multor lucruri voi fi mereu ca un copil, dar unul dintre acei copii care îl poartă cu sine pe adult […] două forme de deschidere către lume”; „sentimentul de a nu fi pe de-a-ntregul în oricare dintre structuri, dintre pânzele croite de viață și în care suntem concomitent păianjen și muscă “.

Relația dintre trăit și scris revine deseori în paginile volumului: „… mult din ce am scris stă sub semnul excentricității, pentru că între a trăi și a scrie nu am acceptat niciodată o diferență clară; în viața de zi cu zi, reușesc să disimulez o participare incompletă la ceea ce mi se întâmplă, în schimb, în scris, nu o mai pot nega, căci scriu tocmai pentru că nu sunt sau sunt pe jumătate. Scriu dintr-o carență, din dislocare […] Dar îmi place, mă simt extraordinar de fericit în infernul meu și scriu. Trăiesc și scriu amenințat de această lateralitate, de această adevărată paralexă, de a fi mereu puțin mai la stânga sau mai departe de locul în care ar trebui să mă aflu și să am încă o zi de viață fără conflicte”.

Literatura este pentru Cortázar o „deschidere a înstrăinării”, posibilitatea ca obișnuitul să înceteze a mai fi liniștitor pentru că „nimic nu este obișnuit dacă îl supunem unei analize tăcute și susținute”. Și asta în condițiile în care obișnuința aduce cu ea moarte. „Suntem mai mult decât suntem pentru că ne schimbăm, pentru că ieșim din lut în căutarea fericirii, a conștiinței, a picioarelor curate” – iar scrisul este tocmai o astfel de ieșire din lut.

Ernesto Sábato a abandonat știința în momentul în care și-a dat implacabil seama că logica acesteia nu poate aluneca decât pe suprafețe, că nu poate măsura decât existența diurnă a omului și că doar literatura are capacitatea de a pătrunde în ascunzișurile firii umane, în tunelul întunecat și însingurat al fiecărei ființe.

Pentru Sábato, omul nu există cu adevărat decât dacă privirea care îl proiectează cuprinde deopotrivă logicul și iraționalul, sensibilitatea și intelectul, visul și realitatea. Și doar literatura i-a oferit posibilitatea exprimării realităţii obscure, ascunse, a totalității concrete a omului. De aici şi recurenţa tenebrelor, a fantasmelor sumbre, a nevoii de a coborî în subterane, a cavernelor care se cer străbătute în singurătate. Un risc enorm, mulți fugind de tenebre, căci „puterile nopții nu-i iartă pe cei care încearcă să le smulgă secretele”.

Visul, mitologia și arta sunt apreciate de Sabato, puternic influențat de romantismul german, pentru puterea de a releva lumea subconștientului ce nu poate avea o formă de expresie „științifică“. Arta devine o necesitate profundă a omului, având puterea de a ne „salva de alienarea totală, de această segregare brutală a gândirii magice și a gândirii logice. Omul este totul în același timp. De asta romanul, care are un picior de fiecare parte, este pesemne activitatea care poate exprima cel mai bine ființa totală”.

În viziunea lui Sábato, ficțiunea autentică nu poate exista în afara obsesiilor profunde ale scriitorului. De aceea, el nu a fost un scriitor care şi-a ales temele, ci unul posedat de fantasme. Prin urmare, opera literară autentică nu are de ales, trebuie să fie o manifestare a lumii lăuntrice a scriitorului, o exorcizare a forțelor care îl hăituiesc, încrucișare a realității cotidiene cu fanteziile, graniță între tenebre și lumină.

Subconștientul devine în scrierile sale măsura vitalului, a adevărului, iar recunoașterea și exprimarea estetică a obsesiilor constituie pentru Sábato diferența dintre autentic și artificial: „Să nu crezi în aceia care scriu despre orice. Obsesiile au rădăcini foarte adânci și, cu cât mai adânci, cu atât mai puține. Iar cea mai adâncă dintre ele este, poate, și cea mai ascunsă, dar singura și atotputernica rădăcină a celorlalte, cea care reapare de-a lungul tuturor operelor unui creator adevărat […]. Și nu trebuie să scrii un singur rând care să nu dea mărturie despre obsesia care te hăituiește, care te urmărește de pe tărâmurile cele mai enigmatice, uneori ani de-a rândul”.

Pentru Sábato, scrisul nu este o alternativă a vieții, e chiar viața în ale cărei cotloane doar literatura, născută din tărâmuri confuze, poate pătrunde pentru a oferi înțelegere, fără a explica ceva. De aceea poate, romanele sale devin la rândul lor obsedante pentru cititorii care acceptă să coboare odată cu scriitorul în hău, punând cap la cap lumină și beznă pentru a se orienta în labirintul literaturii, al vieții.

Gheorghe Crăciun a văzut mereu în scris „o foame de lume” şi de sine. „Munca de placere si chin” prin care a pus sub lupă lumea în care a trăit, literatura și propriul corp ca drum de la senzație la lume, ca legatură între interior și exterior, niciodată separabile, ne lasă discret să „citim“ identitatea subiectivă a celui care s-a privit în textele scrise ca într-o „oglindă spartă în mai multe bucăți“, conturând un chip în același timp cunoscut și necunoscut.

Pentru Gheorghe Crăciun, literatura și viața se află mereu într-o relație de complementaritate, scrisul fiind unica salvare de la o „viață la gradul minus“, terapie, ridicare la putere, „sfărâmare a dogmei că exist simplu și aparent“, o veritabilă ieșire din tipar:

„Mi-am declarat război. Scrisul ca terapie, ca salvare, scrisul ca ridicare la putere, scrisul ca sfărâmare a dogmei că exist simplu şi aparent. Asta și urmăream. Furios și străin de propria-mi persoană. Să mă văd și scârbos și sublim […] Și bucuria de a câștiga, de a te fi învins” (Acte originale/Copii legalizate (variațiuni pe o temă în contralumină), ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun, prefață de Carmen Mușat, Cartea Românească, 2014).

Gheorghe Crăciun a fost omul care i-a impresionat pe cei din jur şi prin răbdarea sa, iar ca scriitor şi-a pus în cuvinte speranţa de a încetini viteza nebună a lumii în care trăim, propriul corp fiind perceput ca drum de la senzaţie la lume. După cum mărturisea, toate cărţile sale se hrănesc din biografia sa corporală şi mentală, alta decît cea civilă, astfel încît transformarea lumii în cuvinte i-a permis căutarea şi relevarea fiinţei sale autentice, prin proiectarea în texte a alterităţii eului polimorf ce-şi caută identitatea:

„Scrisul e o foame de lume şi de mine. Foamea de ceea ce lumea are concret, obscur, ambiguu, pregnant. Foamea de imaginile secrete ale trupului. O dorinţă de contopire, de luare în stăpînire“.

Literatura şi fotografia („scriere cu lumină“) devin posibilităţi de a întrerupe lumea, de a capta realul şi de a-l (de)scrie. Iar pentru Gheorghe Crăciun, a opri lumea în loc înseamnă înţelegere şi păstrare a ceea ce se ascunde dincolo de coaja lucrurilor. Dincolo de obişnuita peliculă a cuvintelor. Scrierea, cu sau fără lumină, introduce o pauză în materia continuă şi nediferenţiată a existenţei, iar lumea se lasă astfel citită, recunoscută, putîndu-se reveni asupra ei. Idealul sugerat de paginile scrise de Gheorghe Crăciun este acela de a aşeza propria ordine şi linişte în dezordinea lumii, prin literatură, fotografie şi desen. Şi asta dintr-o acută nevoie de realism, de recuperare a resturilor de viaţă, a spaţiilor fiinţei sau a pulberilor de sens care ne scapă.

Scrisul ca terapie, ca posibilitate de eliberare interioară, „colac de salvare”: „Când scriu, o fac pentru a mă despărţi de mine, pentru a depăşi ceea ce a devenit insuportabil în propria mea interioritate, ceea ce nu mai poate fi ţinut în frâu” (Trupul știe mai mult).Ținta din scrierile lui Gheorghe Crăciun este viața omului. Viața, ca act original, își are prin scriitor, o copie transcrisă, dar drumul scribului nu se oprește aici, căci acesta creează, dincolo de copia legalizată, un alt act original. Realul vine din înțelegere și detașare. Privind și scriind realul îl însuflețești.

Pentru Paweł Huelle, unul dintre cei mai importanți scriitori polonezi contemporani, scrisul reprezintă în special arta de a spune povești. Dependent de scris și de citit, încă din copilărie, atunci când călătorește, scriitorul polonez ia cu el cel puțin patru cărți. În pat, de asemenea, e înconjurat de cărți. Și crede că sensul literaturii, dacă admitem să îi recunoaștem vreunul, este acela de a scrie despre valorile universale ale vieții, povestirea reprezentând, în viziunea sa, un act arhaic care-i leagă pe oameni. Așadar, a sta față în față și a povesti. A avea ce povesti și cui povesti – acesta ar putea fi secretul de a rămâne viu (ca și în Novecento al lui Baricco), și, prin urmare, motivul pentru care „scriitorii încă mai au dreptul la viață” – o spune hâtru scriitorul provenit dintr-o familie cu bărbați „responsabili”, el fiind primul care rupe tradiția și devine artist, un boem, văzând în literatură și o „proteză”, o cale de a supraviețui.

Întreaga sa literatură este un amestec de biografie, istorie și ficțiune, transformat într-un text frumos, ale cărui cuvinte ar putea bucura cititorul și azi, și mâine și peste sute de ani. „Arta trebuie să aibă ceva din copil, pentru că în general, copii sunt deschiși. Bătrânii văd totul dintr-o perspectivă mai închisă, spun că nimic nu e posibil, iar copiii cred că totul e posibil. Iar ca artist, indiferent de artă, trebuie să ai această calitate a copiilor” – afirma scriitorul într-un interviu, oferind astfel o explicație pentru atitudinea naiv-jucăușă a naratorului din textele sale, nu de puține ori copil el însuși.

Paweł Huelle și-a dorit să fie tâmplar sau grădinar, să extragă concret frumusețea. I-a lipsit simțul practic și s-a mulțumit cu frumusețea lumii sublimată în literatură. Are totuși o grădină cu multe pisici. Are chiar și o cantină pentru pisici. Dar are mai ales o literatură cu povești frumoase care fac bucle prin viață, prin timp, prin văzute și nevăzute, păstrând viul omenesc, conștient ori latent.

Sursă imagine principală