the-hours-virginia-woolf

În muzică, în pictură, în literatură. În mai toate artele, cineva, la un moment dat, şi-a notat în jurnal: singurătatea în faţa creaţiei. Şi invers. De acolo, pagini întregi de exploatare a propriului proces de creaţie şi-au urmat cursul. De la idee până la o primă schiţă, de la un singur pas făcut în direcţia potrivită până la capodoperă. De la ceea ce au vrut să păstreze drept gânduri până la ceea ce azi ne-a rămas drept jurnal publicat.

Un gen al literaturii pe care îl primim întotdeauna cu braţele deschise. Înfriguraţi, deschidem uşi. Nu ne aşezăm la masă cu artistul, dar îi privim peste umăr şi vedem ce scrie. În jurnal, trei mari artişti au scris despre singurătate şi creaţie: Eugène Delacroix, Virginia Woolf şi Louise Bourgeois.

Interesant ca punct comun la toate însemnările pe care aceştia şi le-au făcut în jurnal e decizia conştientă de a analiza procesul de creaţie. Dacă printre paginile de jurnal abundă şi nemulţumirea faţă de progresul făcut în raport cu programul zilnic de lucru stabilit, multe reflecţii se desprind de cugetările obişnuite şi îşi câştigă, pe bună dreptate, un miez filozofic.

Invitaţie la singurătate. Analiză a sinelui, îngândurare şi apropiere faţă de esenţa pură a frumuseţii şi, implicit, a creaţiei. În jurnalul său din ianuarie 1824, tânărul Delacroix nota:

Sărmane ins! Cum poţi săvârşi o muncă extraordinară când eşti nevoit tot timpul să fii cot la cot cu tot ce e vulgar. Gândeşte-te la marele Michelangelo. Hrăneşte-te cu idei măreţe şi sobre despre frumuseţe care umplu sufletul. Eşti mereu ademenit către distracţii prosteşti. Caută singurătatea. Dacă viaţa ta e în bună organizare sănătatea ta nu va avea de suferit.

Eugene-Delacroix

Eugène Delacroix – Autoportret, ulei pe pânză, cca. 1840

Inspiraţia jonglează cu singurătatea. Ceva trebuie să facă loc creativităţii, dar la ce poate renunţa omul? O critică dură la adresa felului în care uneori nu se respectă fie programul de lucru, fie etapele de creaţie, se întâlneşte şi la Virginia Woolf, dar până atunci aşa încerca Delacroix să împace aceste mici derapaje (de sine impuse), aceste mici împărţiri între două chemări distincte şi în luptă directă:

Trebuie să lucrez singur. Cred că a ieşi în societate din când în când, sau doar a merge să vezi oameni, nu produce atâta rău muncii şi progresului spiritual, în ciuda a ceea ce mulţi aşa-zişi artişti spun în sens contrar. Să te asociezi cu oameni de felul acela e cu mult mai periculos; conversaţia lor e întotdeauna insipidă. Trebuie să mă întorc la a fi singur. Mai mult de-atât, trebuie să încerc să trăiesc auster, cum făcea şi Platon. Cum poate cineva să-şi păstreze entuziasmul cu privire la un subiect când e tot timpul la mila altora şi simţind nevoia permanentă de a fi în compania lor?… Lucrurile pe care le trăim pentru noi când suntem singuri sunt mult mai puternice şi mult mai proaspete. Oricât de plăcut ar fi să-i comunici unui prieten emoţiile, sunt prea multe nuanţe fine de sentiment care să poată fi explicate, şi deşi probabil le înţelege pe toate, o face în felul său astfel că impresia e slăbită pentru ambii.

Echilibrul se poate reconstrui, însă la ceva trebuie să renunţe. Ca un dicton deja atât de cunoscut, arta cere sacrificii, indiferent de numele celui care are menirea de a o înfăptui. Şi tocmai sacrificiile sunt cele care par să hrănească, în cele din urmă, creaţia. Singurătatea însă nu e văzută ca un sacrificiu, ci aproape ca unicul mediu propice creaţiei. Există o savoare anume în singurătate, iar Delacroix o regretă, în multe momente, atunci când lasă alte activităţi să-i tulbure liniştea:

Totul îmi transmite că am nevoie să duc o viaţă mai solitară. Cele mai dragi şi mai preţioase momente din viaţa mea se pierd prin distracţii care, adevărul fie spus, nu-mi aduc nimic în afară de plictiseală. Posibilitatea sau aşteptările continue de a fi întrerupt încep deja să îmi micşoreze puţina forţă care mi-a mai rămas după ce mi-am irosit ore bune din noaptea precedentă. Când memoria mea nu are nimic important cu care să se hrănească, se ofileşte şi moare. Mintea mea e continuu ocupată cu planuri inutile. Nenumărate idei de valoare nu ajung la destinaţie fiindcă nu există continuitate în gândurile mele. Mă consumă şi îmi fac mintea să se risipească. Inamicul e în interiorul porţilor mele, în propria mea inimă; îi simt mâna pretutindeni.

Nu este unică, aşadar, spuneam, această perspectivă asupra creaţiei, iar alegerile mai multor nume o dovedesc. Diferă, poate, iar asta uneori pregnant, gradul de vinovăţie pe care aceştia îl resimt, precum şi felul în care fac faţă dorinţei de a exista în lume fără a fi neapărat în mijlocul ei.

La noi, Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf, a apărut la Editura Univers, Bucureşti, în 1980 şi la Editura RAO în 2005.

Citatele selectate fac parte din ediţia publicată de Editura Univers, în traducerea lui Mihai Miroiu:

Marți, 18 noiembrie 1924

Ceea ce voiam să spun este că, după părerea mea, scrisul trebuie să fie riguros. Arta trebuie respectată. E ceva care m-a izbit pe când reciteam câteva din aceste note; căci dacă îţi lași mintea să alerge în voie, ea devine egoistă, individualistă, ceea ce detest. În același timp, însă, focul capricios trebuie să ardă. Pentru a-i da frîu liber, poate că trebuie să începi prin a fi dezordonat, fără să apari astfel în ochii lumii.

Duminică, 14 iunie 1925

O mărturisire care mă umple de rușine. E duminică dimineață și a trecut de ora zece, iar eu stau aici și scriu jurnalul, în loc să mă ocup de roman sau de recenzii, fără altă scuză decât starea mea sufletească. Dar, după ce am terminat aceste două cărţi, mi-e greu să mă apuc imediat de alta nouă. Apoi scrisorile, conversația, recenziile, toate acestea nu fac decât să-mi lărgească tot mai mult hotarele minții. Nu pot nici să mă concentrez, nici să mă repliez, nici să mă izolez. Am scris șase nuvele scurte, le-am mâzgălit în grabă și am meditat, poate prea limpede, la Spre far. Până acum amândouă cărțile mele au avut succes. Luna aceasta s-au vândut mai multe exemplare din Doamna Dalloway decât din Jacob într-un an întreg. Este posibil să vindem chiar două mii de exemplare. Eseurile se vând bine săptămâna aceasta. Iar eu sunt discutată pe larg și cu gravitate de diferiți domni bătrâni.

Sâmbătă, 27 iunie

O zi glacială după o noapte rece și vântoasă, în cursul căreia au fost aprinse toate felinarele chinezești pentru serata dată de Roger în grădină.

Ah, nu-mi iubesc semenii! Îi detest. Nici nu-i iau în seamă. Îi las să se prelingă pe mine ca pe niște picături murdare de ploaie. Și nu mai reușesc să-mi adun energia care, ori de câte ori zărește una din aceste mici siluete plutind la întâmplare sau lipită de o stâncă, se învârtește în jurul ei, o cufundă, pătrunde în ea, o însuflețește, și în cele din urmă o umple și o creează. Altădată aveam un adevărat dar pentru așa ceva, o pasiune care făcea ca recepțiile să fie obositoare, dar și captivante. Astăzi, când mi se întâmplă într-o dimineaţă să mă trezesc devreme, gust luxul unei zile întregi de singurătate, o zi de liniște, în care să nu fiu nevoită să dau o anumită expresie feței mele; lunec domol în apele adânci ale propriilor mele gânduri care călătoresc într-o lume subterană și seara îmi umplu cisterna cu câteva pagini din Swift.

Avem, aşadar, şi în cazul Virginiei Woolf, o călătorie aparte, dar cu piloni comuni, cu frici împărtăşite, mult prea cunoscute artiştilor. Există o dorinţă de fugă din faţa lumii în timp ce tocmai pentru oameni se fac anumite lucruri. Viaţa se derulează pe două segmente diferite, pe două tonuri care nu cad în acord aproape niciodată. Aici recucerirea echilibrului nu se poate face prin simpla retragere din faţa societăţii, lupta care se duce e cu cei care sunt foarte aproape de scriitoare.

Louise Bourgeois merită reamintită pentru creaţiile sale (sculpturi, picturi, desene), dar şi pentru colecţia de scrisori şi însemnări în jurnal, publicate sub titlul Destruction of the Father / Reconstruction of the Father: Writings and Interviews, 1923–1997.

Stilul său de a nota în jurnal se aseamănă, pe alocuri, cu cel al lui Susan Sontag. Singurătatea e un necesar cert, asupra rolului singurătăţii faţă de creaţie nu există semn de îndoială: pentru a crea, pentru a face arta care se cere adusă la viaţă, singurătatea are propriul piedestal.

Singurătatea, o pauză de la toate responsabilităţile, şi calmul minţii îţi vor face mult mai bine decât atmosfera studioului şi conversaţiile care, vorbind în general, sunt o pierdere de vreme.

Din nou, analiza propriilor reacţii, analiza felului de a răspunde în societate oferă indicii ale aceleiaşi frământări în faţa timpului care, odată pierdut, nu se mai recuperează. Şi pentru că arta cere sacrificii, ceilalţi sunt, cel mai adesea, aduşi pe postament:

19 noiembrie 1944

Sunt într-o stare apropiată celei de somnambulism, ceea ce are de-a face cu senzaţia pe care o am de a nu fi în stare să mă concentrez prea mult la nimic. În acelaşi timp, creierul meu e îngrozitor de activ. Am tot felul de idei şi planuri în minte şi sunt gata de scris, sau să desenez – orice – dar fizic sunt foarte obosită şi amorţită şi febrilă. Sunt irascibilă faţă de copii, extrem de sensibilă, de parc-aş fi gata să plâng. Dar starea asta pare propice muncii intelectuale. Ia notiţe cu altă ocazie şi compară-le.

Despre singurătate, de asemenea, Louise are definiţii clare, concepte şi convingeri care nu mai dau loc altor modificări:

8 august 1987

Te naşti singur. Mori singur. Valoarea spaţiului dintre acestea înseamnă încredere şi iubire. De aceea, din punct de vedere geometric, cercul e unul. Totul vine la tine de la celălalt. Trebuie să fii în stare să-l atingi pe celălalt. Dacă nu eşti singur…

Iar despre încercarea de a găsi inspiraţie şi deci de a crea în contextul în care societatea nu lipseşte, se fac din nou însemnări cu privire la rolul pe care oamenii îl joacă, în cele din urmă, chiar dacă procesul de creaţie e destinat să aparţină singurătăţii:

Pe măsură ce îmbătrânesc problemele pe care le văd nu sunt doar mai complicate, ci şi mai interesante. Împlinirea vine din rezolvarea unei probleme. Problemele de care sunt interesată sunt mai îndreptate către oameni decât către idei sau obiecte. Şi realizarea finală e chiar comunicarea cu o persoană. Şi la asta dau greş.

Solitudinea poate, aşadar, pe de o parte, să trunchieze, să şteargă abilităţi şi trăsături specific umane, să facă relaţionarea şi comunicarea deopotrivă să şchiopăteze. În faţa singurătăţii impuse şi dorite, introspecţia este o armă de apărare, un zid pe care îl ridică toţi autorii jurnalelor în faţa propriilor întrebări şi nelămuriri. La adăpostul paginilor, ceea ce se construieşte numai ca idee poate fi în continuare protejat de ochii lumii, de certitudinile acestora, de judecăţile lor. Rămas numai cu propriul sine în faţa jurnalului, artistul îşi mărturiseşte menirea. Şi, pentru cei mai mulţi, singurătatea e sinonimă cu destinul.

Sursă imagine principală

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *