hibernalia

Multe pagini de literatură română s-au scris în ultimii ani despre singurătate. De regulă, scrâșnit-revoltat sau tânguitor-întunecat. Veronica D. Niculescu scrie, însă, altfel despre singurătate. Sau, mai bine zis, scrie despre singurătatea unui altfel de om. Despre o singurătate plină de lumină și de împăcare în toată tristețea și durerea ei. În 2014, a publicat o primă cărticică numită Simfonia animalieră. În 2016, aceasta a fost continuată prin volumul Hibernalia. Astfel, nu doar una, ci două cărți mici-mici și pătrate (ca un CD, sugerată fiind și astfel muzicalitatea lor) putem lua acum în propriul mușuroi, pentru a le citi la lumina lăuntrică, așa cum își propunea autoarea acum câțiva ani.

Hibernalia se așază firesc în continuarea Simfoniei animaliere, a cărei poveste creștea în jurul unei făpturi umane însingurate, care voia să se trăiască și care își părăsea golul propriului mușuroi pentru a duce, pe rând, la teatru, măruntele animale crescute din ea însăși – un arici, o cârtiță și un hârciog. Lumea văzută prin ochii celor trei vietăți cu blăniță răsfrânge, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agresivității, a prejudecăților, a intoleranței, a falsului tropăitor ori a agitației sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare și bună cât o vizuină”. Ultima parte a Simfoniei animaliere aducea vremea hibernatului, când omul rămâne fără umbre, iar singurătatea se reflectă doar în geam, în goluri și în absențe.

Simfonia singurătății din prima carte își urmează, în ritmuri lente, grave și dureroase, dar pline de frumos și de liniște, un drum al ei pe care „fiește” poetic. Din spațiul protector al lojei de la teatru se trece într-o căsuță străină, rece. Din vară în toamnă și rapid în iarnă, la o margine de lume. Hibernalia este un roman-poem al singurătății, din care se alunecă înspre moarte, tristețea ce învăluie totul fiind însă una discretă, plină de liniște și de tandrețe. Nici gând de revoltă întoarsă în afară, de lamentații abisale.

Cei trei prieteni din prima carte – Doinel, Ciobi și Dedesubtilă – dispar odată cu vara, deși există undeva. Iarna înseamnă amintire, așteptare și căutare: „Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu câte o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu”. Trăirea în iarnă e lentă, câte zile, atâtea chibrituri arse pe jumătate, căzute unul peste altul. Și un noian de frumusețe care moare. Sentimentul pierderii și singurătatea plină de liniște cresc, poate paradoxal, în miezul așteptării, deși teatrul lumii este închis.

Amintiri concentrate – imaginea mamei, a tatălui, a bărbatului iubit care continuă să fie, deși nu mai este -, tăcerea, odihna, năvala de timp dorit care dintr-o dată se vădește inutil, golul, zăpada neatinsă, zahărul care se topește lent în ceașca de ceai, chemări, hăul cutiilor poștale, frunzele moarte ce par că respiră – sunt doar o parte dintre elementele cu mare putere de sugestie care își unesc lumina evanescentă și configurează un peisaj interior impregnat deopotrivă cu luciditate și cu delicatețe.

Veronica D. Niculescu este o scriitoare vizuală și auditivă, iar paginile sale prind în ochiurile lor metafore, aluzii cu textură delicată, jocuri de cuvinte subtile-pătrunzătoare și fire discrete care unesc cele două cărticele. Una dintre cele mai frumoase metafore existențiale din carte este cea a fularului:

„M-am apucat să desfac un fular din două nuanțe de alb la care lucrasem în serile de vară. Asta o să-mi ia ceva timp, mi-am zis. Aveam să fac rost de material și să pot să o iau oricând de la capăt, la fel sau într-un mod diferit. Din loc în loc, firul se înnodase, rândul de sus se sudase cu rândul de jos, rândul de dus se sudase cu rândul de-ntors, firul subțire cu firul mai gros. Atunci zăboveam și despicam firele cu grijă, ghemele începeau din nou să se îngroașe. Acolo unde materialele nu se mai puteau separa, rupeam, făceam nod. Am obținut din nou două gheme, unul alb ca zahărul, altul ca untul. Rotunde și strânse, nu semănau deloc cu ce fuseseră al început”.

Dacă Simfonia animalieră avea schimbări de ritm, Hibernalia își păstrează ritmul lent, doar nuanțele se schimbă, așa cum sugerează și cele patru părți – Lent et douloureux, Lent et triste, Lent et grave, pentru ca ultima parte să se simplifice, doar Lent. Se trăiește lent în iarnă, primăvara de la capătul iernii fiind și ea, ca și singurătatea din aceste cărți, aparte. E un sfârșit lipsit de teamă, o armonie învăluitoare, cu păr despletit din flori, cu o lumină întoarsă către sine, „fără scenă și fără pereți și întuneric”.

 

Veronica D. Niculescu, Hibernalia, Casa de pariuri literare, 2016

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *