La Yasunari Kawabata e de găsit una dintre cele mai sugestive metafore ale vieţii: vînătoarea de licurici. În cadrul unui concurs, oamenii se întrec în a prinde strălucitoarele făpturi. Dintr-un turn se eliberează din cînd în cînd licurici, iar cînd se aprind, oamenii se străduiesc să-i prindă, înainte ca aceştia să atingă suprafaţa lacului. Viața – o cursă de pândă și de urmărire a efemerului.
E doar o scenă în care se poate întrezări viziunea aparte asupra vieții pe care Kawabata a configurat-o în întreaga sa operă, în special prin valorificarea estetică a conceptului specific culturii japoneze tradiţionale – mono no aware -, potrivit căruia secretul vieţii constă în puterea de a vedea şi de a savura frumuseţea efemerului, de a putea simţi freamătul vieţii pe suprafaţa lucrurilor. Doar că bătaia de aripi a nimicului care zboară aduce în paginile sale deopotrivă frumusețe și întristare.
Scriitorul japonez își însufleţește personajele cu o uimitoare putere de interiorizare, de observare și de transpunere lăuntrică a frumuseţii temporarului, a frumuseţii în stare pură. Privirile şi sufletele se hrănesc cu frumuseţea „nimicurilor” trecătoare ale căror taine sunt scoase din banal printr-o altfel de privire: acoperişul de paie „putrezit de umezeală şi plin de muşchi” încântă, culorile apusului sau acele uscate de pin căzute pe muşchi au ceva dincolo de văzut, bujorului i se simte mîndria şi singurătatea, prunul își are o ciudățenie a sa, făcând atât flori albe, cât şi roşii, fără a se şti, de la an la an, unde vor apărea unele şi unde altele, curcubeul apare la un moment dat lipsit de culoare, păpădiile ce se închid seara pentru a reveni la viață dimineața se joacă și ele parcă cu prezența și absența. Printre stropi firavi de melodramă, aceste minuni ale vieții care arde cu tărie aduc în paginile lui Kawabata sublime momente ale vieții de zi cu zi, într-o proză compactă, misterioasă, în care realismul este atenuat de tușe vagi ale suprarealismului.
În aceste pagini, lumea pare ritualizată prin frumusețea trecerii. În acest sens, o scenă extrem de sugestivă este cea în care, la sărbătoarea lunii pline, participanţii beau sake dintr-un vas în care se reflectă luna sau cea în care, „în întunericul nopţii, luminiţe slabe ale lanternelor adînceau sentimentul de efemer al vieţii“. Vremelnicia şi hotarul absenţei sînt celebrate şi prin povestea efemeră a unei prinţese dezgropate la aproape o sută de ani de la moarte şi care purta cu ea în mormînt fotografia pe sticlă a soţului sau a iubitului, imaginea ştergîndu-se odată cu expunerea la lumină şi la aer. Mai rămîne speranţa că „frumuseţea care dispare într-o clipă poate fi sublimată şi readusă la viaţă de un scriitor, transformînd-o într-o operă de artă“.
O poezie a senzualului şi a candorii se strecoară în toate prozele sale. Gesturile esențiale sunt cele mărunte, iar personajele sînt de o discreție și de o noblețe uimitoare, dar și de o vulnerabilitate tare frumoasă în fragilitatea ei. Privilegiate sunt episoadele semnificative, lipsite de spectaculos, învăluite însă în imagini pline de senzualitate.
Însă, dincolo de această frumusețe a efemerului, Yasunari Kawabata trezeşte în prozele sale sunetele şi culorile imperceptibile ale singurătăţii ascunse în abisurile fiinţei umane, la răscrucea dintre infern şi paradis. Dramele mocnite, tăcute, contemplate înțelept ating ușor, intrigînd și lăsînd în urma lor întrebări și fiori de erotism, melancolie, singurătate și moarte. Povești-poem dureroase surprind în sclipirea lor momente de existență sau frânturi de sentimente nelămurite. Alegoriile cu o morală alunecoasă, narațiunile simple, aparent incomplete, dar cu imagini magice încărcate cu un sens ce se lasă descifrat cu greu, devin oglinzi cu o putere sporită de reflectare și de iradiere a sensurilor. Dramele aparent neînsemnate copleșesc sufletele sensibile ale personajelor melancolice, creează empatie și impun deopotrivă distanța reflecției.
Pe lângă tehnica dilatatorie a detaliului, Yasunari Kawabata recurge cu multă subtilitate și la tehnica contrapunctului: rezonanţa cenuşie a suferinței este în permanenţă contrabalansată de imaginile frumuseţii care se insinuează în toată splendoarea lor către suprafaţa dură a vieţii. Dar tandreţea şi candoarea nu pot sparge cu adevărat zidul singurătăţii. Frumusețea sufocantă a decorurilor pe care le creează Kawabata accentuează drama solitudinii personajelor. Arbori de gingko, desişuri de fagi, flori de cireşi sălbatici, cerul văzut în roz şi bleu, cîmpul de orz – formează toate un joc de imagini şi forme al căror imponderabil uman este extrem de senzual și de dureros în același timp. Frumusețea nu poate nici la Kawabata să mântuiască sufletele. Dar le cutremură, le face vii.
