Rubrici

Rubrici ale redactorilor și colaboratorilor Bookaholic, toate conținut original, așa cum v-am obișnuit. Fie că vorbim de cărți „coup de coeur”, de cărți de legendă, biblioteci de scriitori, fie că suntem part-time printre oameni, articolele din aceste rubrici vă vor surprinde plăcut.

Cărţi „coup de coeur”: „Ucigaşul din mine”, de Jim Thompson – o capodoperă a genului noir

Publicat în 1952, romanul americanului Jim Thompson, Ucigaşul din mine/ The killer inside me – apărut la Editura Paladin în 2014 (traducere de Ona Frantz) –, îl plasează pe scriitor printre marii autori ai genului noir, alături de Raymond Chandler şi Dashiell Hammett. Gen de nişă, în care intrigii detectivistice din romanul poliţist i se adaugă un viu fundal social şi de atmosferă şi o focalizare pe personajul principal (devenit mai complex decât detectivul romanelor poliţiste), romanul noir reuşeşte – prin cele mai bune romane ale sale – să transgreseze genul către literatura mainstream. De altfel, filmele noir cu Humphrey Bogart – ca de pildă Somnul de veci/ The Big Sleep, după romanul lui Chandler, ori Şoimul maltez/ The Maltese Falcon, după cel al lui Hammett – fac astăzi parte din categoria filmelor de aur ale epocii vechiului Hollywood. Citeşte tot articolul

Listă de bookaholic: 5 cărți de proză scurtă

În general, după ce termin o carte (mai ales una care m-a impresionat mult și m-a pus pe gânduri), am o mică greutate în a hotărî ce să citesc mai departe. Teancurile de cărți de citit parcă nu sunt niciodată la fel de multe și de ispititoare ca atunci când apare întrebarea „Ce-ar trebui să citesc în continuare?”. Vrei să le citești pe toate, dar nu te poți decide cu care ar trebui să începi. Așa că, pentru astfel de situații de „criză” am un remediu eficient: cărțile de proză scurtă. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #5

*** Ospătarul îmi pune ciorba în farfurie. Pe cămaşa lui albă, puţin deasupra mânecii, o gânganie – o văd cu coada ochiului. E mică gângania. Inofensivă. Aproape simpatică. Uite-o, înaintează de-a lungul antebraţului, se opreşte – a dat de o cută. Încearcă s-o escaladeze, se răzgândeşte, stânga-mprejur. Dacă n-ar exista posibilitatea să-mi pice în ciorbă, aş spune că-mi face plăcere să-i urmăresc cursa. Da' aşa, e mai nasol. Ce să fac, să suflu spre cămaşă? Pur şi simplu, să trag aer în piept şi să suflu? Tare? Nu merge, se sperie ăsta şi-mi toarnă ciorba în poale... Mai delicat, cum sufli într-o păpădie? Ce-o să creadă? Mai bine-i zic! Ce dracu' să-i zic? Ştiţi, gândacu'... Dacă nu-i plac gângăniile? Ciorba e fierbinte... Aş putea să spun mulţumesc, da, da, o să spun mulţumesc, deşi n-a umplut farfuria nici pe jumate, n-o să mă sa... Mulţumesc! Ne zâmbim, poftă bună etc. Mă trec dintr-odată transpiraţiile. Unde-i gângania??? Am pierdut-o doar o clipă din ochi şi-a dispărut! Unde mă-sa e, că pe cămaşa ăstuia nu e. Mă uit rapid în farfurie. Nu e. Nu e nici pe masă, nici în pahare. Ăăă, staţi puţin! Ospătarul se întoarce din drum, cu ce mă mai poate servi? Văd un punct negru trecând curajos de pe gulerul cămăşii pe gât. Mă bucur. Omul tresare şi pac, îşi arde una. Se uită în palmă, nu observă nimic. Era ceva? zice. Da, o gânganie. A omorât-o? Da. Se vede? Un pic. Îşi cere scuze. Nu-i nimic, să-mi aducă un pahar cu apă. Sigur. Zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori: „Nada”, de Andrei Dósa

cînd tot ce vrei e armonie și liniște, o fotografie veche și baterie-n telefon, poți lîncezi în fotoliu precum oblomov. prin geam vei observa mișcările naturii, mișcările cerului sau, și mai bine, mișcările urbane. aici va lucra imaginația, nelipsita muscă va zumzăi profesionist printre tristețurile vîscoase din odaie, iar pe masa rotundă (neapărat rotundă) o pereche de mere va putrezi mai lent decît un corp din cimitirul elefanților. deschisă la pagina 49, cu copertele înverzite de mister, în scena asta aproape moartă se integrează perfect Nada, vie și clară pe buffet. cartea unui meseriaș. Citeşte tot articolul

Textele unui cititor despre poeziile unor autori: gringo, de Radu Nițescu

zile la rînd să-l urmărești pe kitano punînd lucrurile-n ordine în luptele interne din yakuza (probabil că unele rotițe ar funcționa din nou dacă instituția numită deja pompos și inutil UNIUNEA s.r. ar prelua cîte ceva din mecanismul senin, eficient și demn al ceremonialelor seppuku dintre înfloriții cireși - știu, e definitiv, nu cît degetul mic de la mîna stîngă - și acuratețea aliajului dintr-o katana ale mult mai celebrei organizații japoneze), să lansezi pietricele la apă cu detașarea unui hypo lucios ca un merțan sau să răsfoiești gringo în încercarea molcomă, de personal c.f.r. pe rute scurte, de a nu face nimic. zidurile nu se vor fisura, certitudinile nu se vor clinti din formele lor fixe și imaculate. o temă nu e decît un pretext pentru a spune (pardon, a scrie) de ce te simți stors de vigoare, uscată lămîie pe bufet, cînd începi să meditezi intens, prea intens, la ce te așteaptă pe linia orizontului - și atunci e despre totul cu reflexii în cana de cafea / ceai / demi sec, în yală, în mărunțișurile uneori cenușii, alteori aurii ale vieții. și nu trăiești de două ori. în gringo ți se amintește neîncetat că e foarte posibil să-ți dai seama că n-are rost să-ți bați capul sau masa din bucătărie. sau slăbitul spirit. Citeşte tot articolul

Cărţi „coup de coeur”: „Să nu plângi” de Lydie Salvayre – un roman tulburător

Lydie Salvayre are 67 de ani şi vreo zece cărţi la activ, este psihiatru şi absolventă de Litere la Toulouse. Născută dintr-o mamă catalană şi un tată andaluz, refugiaţi în Franţa în timpului Războiului Civil spaniol din ’36, Lydie Salvayre (un pseudonim literar) a publicat în 2014 cel mai frumos roman al ei, recompensat, pe merit, cu prestigiosul Premiu Goncourt (în acelaşi an): Pas pleurer, apărut la Éditions du Seuil. Cartea a apărut în româneşte cu titlul Să nu plângi, la Editura Humanitas Fiction (colecţia „Raftul Denisei”), în 2015, în – excelenta – traducere a lui Doru Mareş. Citeşte tot articolul

Bibliotecă de scriitor – Cristina Andrei: „Cartea mea stă la raftul cu prieteni”

Cred că orice iubitor de carte are curiozități legate de bibliotecile altora. Așa a apărut ideea rubricii „Bibliotecă de scriitor”, în care autorii contemporani (deocamdată, cei români) sunt luați la întrebări și fotografiați alături de biblioteca lor. Prima invitată este jurnalista și scriitoarea Cristina Andrei, de care ați auzit, probabil, fie de la televizor, fie datorită romanului Abonatul nu poate fi contactat, publicat în 2014 la Editura Nemira.  Citeşte tot articolul

Cărți de colecție: „Codex Seraphinianus”

De curând am terminat de citit romanul Aerul pe care îl respiri, de Care Santos, o foarte frumoasă poveste despre bibliofilie și cărți rare. Construit în jurul unei colecții de cărți erotice, care, de-a lungul anilor, sunt pierdute și găsite doar pentru a fi iar pierdute, romanul vorbește despre această dragoste (uneori obsesivă) pentru cărți, dar și despre faptul că unele cărți par a avea un destin propriu, diferit de voința celor care le iubesc.  Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori: „sonată pentru cornet de hîrtie”, v. leac

I think you’re gonna find, when all this shit is over and done, I think you’re gonna find yourself one smilin’ motherfucker. Thing is, Leac, right now, you got ability, you got silence and you got balls, but painful as it may be, ability and silence and balls don’t last. Nici motocicleta cu blană. Nici castanele prăjite. Now, that’s a hard motherfuckin’ fact of life: o dată cu trecerea anilor totul devine mult mai periculos şi apărarea tot mai importantă... Bullshit, man. Mai există barul acela în care ai afirmat că poezia e pînă şi în decolteul tipei de la bar şi mai ales acolo? See, this business is filled to the brim with unrealistic motherfuckers, motherfuckers who thought their asses would age like wine. Ştim amîndoi că cele mai inspiraţionale şi lucide momente din vieţile noastre de rahat se petrec pe budă, ooo, yes, acolo unde mintea îşi simte esenţele pure şi unde adevărul pute ca dracu’. Fuck the truth! Fuck pride! Pride only hurts, the truth only hurts. Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori: linia de ruptură, vera pavlova

imaginați-vă un spațiu ocupat de babe, barabule, arpagic, dumnezo, chemări strigate și negocieri made in china. buuun. acuma imaginați-vă un rînd de mese invadate de un șir de descreierați frezați ca jack nicholson în the shining. hai la carte, nene!, ia încîntarea unchiului, frate!, avem gravitație, avem nadă și dricuri, dezmembrați & dezmembrate, nu ezita, mocofane!, vino și ia! imaginați-vă acest cor dezarticulat sonor punînd la grea încercare nervii oamenilor de treabă și veți avea o stare. imaginați-vă o brunetă cu privirile rătăcite printre copaci siberieni sau pur și simplu cu capul în palme la o fereastră iernatică și veți avea o stare. lasă aiurelile astea și pune degetele pe pix, nu-i așa? Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori: Cadrul 25 de Ana Donțu

Am fost și eu cândva puștan, unul preocupat de presa sportivă, romanele lui Daniel Defoe și filmele, oricât de proaste, in alb-negru de la televizor. Ca o continuare firească, după ce zâmbărețul Iliescu Ion a devenit boss in țara Angelei Similea, mi-au plăcut filmele noir. Mă relaxez aproape ca la iarbă când il văd pe Orson Wells in Lady from Shanghai, indrăgostit prostește de o tipă care nu vrea decât banii fraierului de soț. Imi plac toate filmele cu Humphrey Bogart, mai puțin aiureala aia numită Casablanca. Humphrey Bogart era un ins noir. Ana Donțu e o tipă noir. Și scrie poezie noir. Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori: Adriana Carrasco, Dezmembrați

să spunem că într-o noapte de revelion, nu contează anii, mînat de instincte barbare (doar de-aia-s pui de dac), aș fi ieșit din library pus pe cuceriri teritoriale, încărcat de toate prostiile prin care pretindem arta și ne complicăm viețile: tristețe, perfecțiune afectivă, confuzie, excelență intelectuală, furie, bau bau și dănilă prepeleac. să spunem că, inevitabil ca chuck norris, aș fi urcat într-o construcție abstractă (ia niște creioane colorate și dă-i drumul), că undeva pe parcurs aș fi întîlnit o femeie desfigurată de panică, deziluzie și singurătate. face to face. grație și paloare. să spunem că nu s-ar fi întîmplat nimic, că doar un fluviu de liniște aztecă ar fi trecut printre noi cu tot cu strălucitorii pești, cu tot cu pescarii înțepeniți pe maluri. și cuvintele astea: hombre, Fii fără grijă: / se va-ntâmpla să moară și ei, / la fel de singuri ca marea - / n-o să le vină să creadă, cu / ochii holbați spre / un ecran mat, urlând din / rărunchi, apoi amuțind / fără să fi-nțeles mai mult decât / oricare alt / animal de povară. // Toți banii din lume nu pot / împiedica asta. // Doar oamenii simpli, doar cei / săraci fiindcă au ales să rămână / ei înșiși / vor înțelege.  Citeşte tot articolul

Listă de bookaholic: 5 cărți de memorii

Fie că le citești pentru perioda pe care o descriu, fie pentru a afla mai multe despre omul care le scrie, cărțile de memorii sunt undeva la limita între ficțiune și non-ficțiune. Nimeni nu se poate detașa complet de propria viață pentru a și-o descrie obiectiv și, în momentul în care face o poveste din viață, nici un autor nu se poate abține să nu ficționalizeze puțin (chiar dacă respectă adevărul faptelor). Acesta este motivul pentru care autobiografiile, jurnalele și cărțile de memorii au fost primit o denumire care-mi place enorm: literatură de frontieră. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #4

*** În preajma sărbătorilor, în piațeta din cartier, apare un staul. În iesle e un prunc, Pruncul, în preajma lui, părinții & magii. Oamenii se apropie de ei cu smerenie, își scot mâinile din buzunare, își freacă palmele, își fac câteva cruci, își trag copiii după ei, îi îndeamnă, hai, nu-ți fie frică, vino mai în față, pune mânuța pe Domnul nostru, să te păzească, să ai noroc. Cei ascultători sunt mângâiați pe creștet, cei îndărătnici sunt apostrofați, uneori amenințați, nu-ți mai și nu te mai. Până la urmă, se supun toți. Și așa. E dimineață. Ies de la căldurică, cu gândul la o cafea. În piațetă nu e decât un bătrân, îl văd din depărtare, se sprijină de unul din stâlpii staulului, ca și când ar vrea să intre mai bine în film. Mă observă. Îmi iese în întâmpinare. Uite-l, accelerează fragil, greoi, se poticnește, își pierde echilibrul, se-adună, se-avântă iar. Uite-l, uite-l, e la câțiva pași de mine, încetinesc, ce-i, ce vrea? Îl scanez – e roșu la față și agitat. Mă opresc. A dispărut, gâfâie moșul, hai repede! Cine, unde, bâigui. Mă apucă de mână, mă trage după el. Acolo, zice și arată spre staul. Acolo, hai, hai odată! Grăbesc pasul. Ajungem în fața staulului. Ce-i, spun, ce s-a-ntâmplat? Își face cruce. Mă ceartă, cum ce, cum ce, ești orb? A dispărut! L-a furat!!! Mă uit mai bine. Da, mă, a dispărut, ieslea e goală, incredibil! Moșul e tot mai roșu și tot mai agitat, mă apucă de mână, mă zgâlțâie, urlă, ce fel de creștini suntem noi, mă, ce neam îi ăsta, de hoți, mă, de hoți, Dumnezeii mamii lor! Habar n-am ce să-i spun, nu-mi trec prin cap decât tâmpenii, gen lasă, tataie, că sigur or să aducă altul în loc sau poate o să se-ntâmple o minune, mai știi? Și, cu toate că habar n-am ce să-i spun, mă pomenesc vorbind, taicule, hai cu mine la o bere, hî. Bătrânul se potolește. Se uită la mine, apoi la ieslea goală, un pic mai mult, de parcă ar aștepta o binecuvântare. Își pune căciula, își trece podul palmei peste ochiul stâng, apoi peste cel drept, și spune iartă-ne, Doamne, că nu știm ce facem. Zâmbim, parcă n-avem curaj să râdem. Purcedem. Încetișor, că alunecă. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #3

*** Când nu reuşesc să mă mobilizez, mă gândesc la bună-mea, care, la aproape 80 de ani, s-a înarmat cu un par cât toate zilele şi s-a suit în nuc să-l scuture. Când am ajuns noi acasă, era aproape în vârf. A dat o creangă la o parte şi ne-a făcut cu mâna. Zâmbea. O vreme ne-am milogit de ea să coboare. Apoi am făcut-o babă nebună şi inconştientă şi nu mai ştiu cum. Nu ne-a băgat în seamă, lovea parcă şi mai vârtos. Ce să fi făcut? Ne-am înarmat cu găleţi şi ne-am apucat să strângem nucile pe care le ţintea ea cu parul. În anul următor i-am ascuns scara. N-a mai vorbit cu noi câteva zile. Şedea împietrită pe bancă şi se uita la nuc. Abia când ne-a văzut pe toţi înarmaţi cu pari a zâmbit. După aia ne-a dat indicaţii. Citeşte tot articolul