Tag: eseu

O mitologie a originilor – Sectanții, de Vasile Ernu

Cartea lui Vasile Ernu, „Sectanții” (Polirom, 2015) e un soi de ficțiune autobiografică. Nu avem de unde ști dacă istoria relatată a fost realmente trăită de autor, dacă e deci conformă cu realitatea, cert este că ea respectă convenția autenticității, prin scrierea la persoana I și abordarea unei formule confesive. E greu de spus, așadar, cât e istorie și cât e literatură aici, dar a le departaja e simplist și inutil. Naratorul-protagonist își asumă rolul de portavoce a comunității religioase căreia i-a aparținut și încă îi mai aparține, dacă nu prin altceva, atunci măcar prin fervoarea cu care își proclamă convingerile. Nu e fără însemnătate că pretextul narativ al cărții e tocmai moartea tatălui, așadar bilanțul comunității se face într-un moment de cumpănă, în care adevăruri mocnite ies la iveală, sfidător. Cartea poate fi citită și ca un manifest, ca o revanșă a unei comunități de năpăstuiți pentru care izbăvirea vine din chiar anatema aruncată asupra lor. Citeşte tot articolul

Susan Sontag Jurnal

Susan Sontag sau arta de a te îndrăgosti de jurnal

Inconfundabil stilul lui Susan Sontag de a scrie în jurnal! Notele, ideile prescurtate şi aruncate parcă la întâmplare (multe pentru a fi continuate mai târziu), fragmente dintr-o zi pe care nu ne-o putem imagina decât parţial, toate întrerupte de concluzii adânci, care ne fac adesea să privim înspre noi înşine. Aşa arată Jurnalul şi notele lui Susan Sontag, culese în perioada 1964-1980, sub titlul As Consciousness Is Harnessed to Flesh. Citeşte tot articolul

Scrisul și viața – Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Ernesto Sábato, Gheorghe Crăciun și Paweł Huelle

În paginile lui Mario Vargas Llosa (fie că e vorba de proză, eseuri sau interviuri) găsim unele dintre cele mai frumoase, profunde și clare idei despre originile, menirea, frumusețea și puterea subversivă a ficțiunii. Din punctul său de vedere, rădăcinile ficțiunii se află în experiența umană din care derivă și pe care o susține, o hrănește. Citeşte tot articolul

Educația bazată pe interogație sau reverența ireverențioasă – „Evreii și cuvintele”, de Amos Oz

Citind cea mai recentă carte a lui Amos Oz tradusă în română – Evreii și cuvintele – te întrebi, vrând-nevrând, cum ar fi fost să aibă și copiii românilor drept povești ale copilăriei texte care să provoace întrebări și răspunsuri privind până și cele mai neînsemnate aspecte ale existenței (legate în discuții firesc-contradictorii), în loc de scufițe care sunt mâncate de lup dacă se abat de la drumul stabilit de alții. Citeşte tot articolul

„Povesteşte-mi despre Beirut”, de Asma Abdelkarim – fragment în avanpremieră

Portretul viu al unui oraş complex şi fascinant, lipsit de clişeele care reduc islamul la război şi atentate. Abia ieşită de pe băncile liceului, Asma Abdelkarim părăseşte Tunisia, unde a crescut, pentru a se întoarce în Liban, ţara strămoşilor ei. Este captivată de Beirut, o mică lume fascinantă şi agitată, în care imigranţii sirieni se intersectează cu refugiaţii palestinieni. Studentă, se îndrăgosteşte de un tînăr francez, alături de care ia parte la manifestaţiile din zilele zbuciumate ale Revoluţiei Cedrilor. Seducătoare prin pasiune şi lipsa de prejudecăţi, cartea ei dezvăluie realitatea complexă a Libanului, ţară cu aparenţe libertine şi mentalităţi tradiţionaliste. Povestire, eseu şi poveste de dragoste, mărturia ei are şi o dimensiune iniţiatică: în Beirut, Asma descoperă cu adevărat iubirea, legîndu-se de Liban şi de Maxime „aşa cum se leagă viţa sălbatică şi iedera, cu toate fibrele trupului şi sufletului”. Întîlnirea dintre cei doi condensează întîlnirea dintre Orient şi Occident într-un Liban care, deşi sfîşiat de conflicte, renaşte mereu din propria cenuşă. Citeşte tot articolul

Un sceptic citește Eseurile de îndrăgostit ale lui Botton

Am descoperit că nu ştiu o mulţime de lucruri despre mine. Încă nu m-am hotărât dacă asta e de bine sau de foarte rău. Te-ai aştepta ca până la o vârstă să găseşti răspunsuri, să fi rezolvat măcar jumătate din misterele care-ţi guvernau Universul. Pe unele le rezolvi, numai că din spatele lor apar imediat alte zece capete, ca-n poveştile cu balauri. Şi aşa o iei de la început, nehotărât, neobosit. Cine sunt eu? La întrebarea asta, Alain de Botton nu face decât să vină cu un nou strat de ceaţă pe care-l întinde frumuşel peste toate certitudinile tale de până în clipa de faţă, ca dulceaţa pe felia de pâine, într-o dimineaţă în care te-ai înhămat la dat în cap tuturor nelămuririlor din lumea asta. Citeşte tot articolul

Yasunari Kawabata: efemerul între frumusețe și întristare

La Yasunari Kawabata e de găsit una dintre cele mai sugestive metafore ale vieţii: vînătoarea de licurici. În cadrul unui concurs, oamenii se întrec în a prinde strălucitoarele făpturi. Dintr-un turn se eliberează din cînd în cînd licurici, iar cînd se aprind, oamenii se străduiesc să-i prindă, înainte ca aceştia să atingă suprafaţa lacului. Viața - o cursă de pândă și de urmărire a efemerului. Citeşte tot articolul

Povești care te trag de mânecă înspre viață

„Mie însumi/ îmi fac eu vrăji/ prin cuvinte, prin viziuni,/ prin personaje/ ca niște sperietori/ lipite cu paie/ și lut – și cu-nțelepciune de biet muritor –,/ ca să dăinuiesc/ și să nu-mpietresc“ (David Grossman – Căderea din timp) Îmi place să caut viața din miezul poveștilor. De asta probabil nici nu aș putea renunța vreodată la citit, cărțile preferate fiind cele cu ferestrele larg deschise înspre viul omenesc. Citeşte tot articolul

Pastile literare împotriva tristeţii – Prozac 2 de Adriana Babeţi

Cunoscuta scriitoare, eseistă şi profesoară universitară Adriana Babeţi a publicat, în 2014, al doilea volum din Prozac, intitulat Prozac 2: 90 de pastile împotriva tristeţii (Editura Polirom). Venind după Prozac. 101 pastile pentru bucurie (Polirom, 2009), cel de-al doilea volum reia între copertele sale suita de texte publicistice apărute în Suplimentul de cultură, între aprilie 2009 şi decembrie 2011, la rubrica intitulată iniţial Secretul Adrianei, iar apoi Prozac. La acestea se mai adaugă – în prima secţiune, „Maculator” – câteva texte apărute tot în presă, scrise pentru diverse numere şi dosare din reviste („teme de casă”, cum le numeşte autoarea). De când se ştie, Adriana Babeţi a „cochetat” cu literatura – am pus între ghilimele termenul, pentru că – deşi autoarea îşi refuză, deseori, cu modestie, talentul literar –, articolele acestea de presă pun în lumină chiar acest lucru: ochiul şi tuşa de prozator. Citeşte tot articolul

„Europeana. O scurtă istorie a secolului douăzeci” de Patrik Ouředník – istorie și poezie laolaltă

Patrik Ouředník, prozator, traducător și eseist ceh stabilit în Franța, publică în 2001 o carte mai puțin obișnuită, în care forțează granița dintre genurile literare. Este vorba despre volumul Europeana. O scurtă istorie a secolului douăzeci, apărut la noi în 2014, la Editura Vremea, în traducerea Hellianei Ianculescu, un volum, cum spuneam, atipic. După titlu, s-ar putea presupune că ar fi vorba despre o carte de istorie. Poate fi, ce-i drept, considerată, fără a greși, o carte despre istoria zbuciumată a secolului al XX-lea. Asta la o primă impresie. De la primele pagini, însă, cititorul îşi dă seama că are în mână un volum de... poezie. Citeşte tot articolul

Viitorul cărții văzut de The Economist

The Economist are un eseu remarcabil despre viitorul cărții, în care pune în paralel trecutul cu viitorul, explică mai clar ca oricine cum arată acum lumea editorială și deconstruiește multe prejudecăți. E un eseu must-read dacă vă interesează cărțile și la nivel teoretic, ca business, ca poveste, ca dinamică, ca obiceiuri. Iar prezentarea este impecabilă - eseul poate fi citit sub forma unui document cu câteva elemente grafice interactive, apare sub forma unei cărți pe care o răsfoiești sau îl poți asculta, în variantă audio. Despre ce e vorba, pe scurt? Citeşte tot articolul

Gheișele, de Robert Guillain

Gheişele de Robert Guillain nu este o carte de ficţiune, nu este un roman. Este un eseu de cultură, tradiţie şi istorie japoneză, presărat cu elemente (auto)biografice. Guillain a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi jurnalişti ai agenţiei de presă (numită atunci) Havas, mai târziu France Presse, cu vaste cunoştinţe despre cultura, politica şi societatea Asiei în general şi Japoniei în particular. Citeşte tot articolul

Iepurele cu ochi de chihlimbar. Poveşti cu obiecte rare şi sertare de familie

În Iepurele cu ochi de chihlimbar, Edmund de Waal, un artist ceramist britanic, reconstruieşte traseul unei colecţii pe care o moşteneşte: 264 de netsuke, miniaturi japoneze, sculptate în fildeş, corn sau lemn. Făcînd asta, el încearcă să refacă, pornind de la arborele moştenitorilor care au avut legătură cu colecţia, o istorie tactilă a propriei familii, de-a lungul a cinci generaţii, şi a relaţiei lor cu acele frumoase şi fragile obiecte care au ajuns pînă la el. Citeşte tot articolul

O nuvelă de Charlie Chaplin

Știați că Charlie Chaplin a scris, pe când avea 59 de ani, o nuvelă? Se numește “Footlights” (Luminile rampei), a fost scrisă în 1948 și a stat la baza filmului din 1952 “Limelight”, considerat ultimul lui film mare. Manuscrisul a fost recondiționat de către biograful lui Charlie Chaplin, David Robinson, împreună cu cercetători de la Cineteca di Bologna - un institut italian specializat în restaurare de filme - după mai multe schițe găsite în arhiva personală a actorului din Elveția (familia lui Chaplin i-a autorizat pe aceștia încă din 2002 să digitalizeze documentele din arhivă). Citeşte tot articolul

Ascultă singura înregistrare audio păstrată cu Virginia Woolf

Săptămâna trecută a ieșit la iveală, via Dangerous Minds, singura înregistrare audio care s-a păstrat cu vocea Virginiei Woolf. Această înregistrare există fizic la British Library National Sound Archive. Pe site-ul Virginia Woolf Society am găsit câteva informații în această privință: se pare că scriitoarea britanică a fost de trei ori în direct la radio BBC - prima dată împreună cu soțul ei, Leonard Woolf, în 1927, participând la o discuție pe tema ”Are Too Many Books Written and Published?” (script încă păstrat); apoi la o discuție despre Beau Brummell, în 1929, script-ul emisiunii dispărând peste ani (a fost totuși publicat în ”Listener” în același an); în cele din urmă, a fost invitată să vorbească în cadrul programului numit Words Fail Me, în 1937. Citeşte tot articolul