Nu este pentru prima oară când poveştile din timpuri diferite le completează sau se intersectează cu cele din prezent. Aşa cum în Dincolo de portocali planurile din care se descriu vieţile personajelor se intersectează din lumi şi timpuri diferite, în Nautilus, noul roman al Ioanei Bâldea Constantinescu, apărut recent la Editura Humanitas, regăsim o structură similară, însă cu mult mai complexă. Căci, de data aceasta, lumile se reaşază, unele peste altele, în cercuri. Se suprapun în puncte fixe, în momente temeinic bifate: un dragon, o arie auzită de la un etaj superior, un blocaj de comunicare, secunda în care îţi dai seama că „frica nu are culoare”. Indiferent de an şi indiferent de secol, chipuri nevăzute trec drept martori ai unei vieţi care pare „să se închege din succesiuni de accidente”.
Pornim pe urmele Lunei, călcăm peste paşii Arabellei. Ghicim misterul din jurul vieţii unui tânăr doctorand, îndrăgostit de schiţe de cochilii şi de Blanche de Navarre. Îl cunoaştem îndeaproape pe Yakoov, cel care va scăpa de boli necruţătoare şi care îi va salva, pentru totdeauna, chipul frumos al lui Blanche. Octavian, copilul suferind de autism, nu-şi va descrie existenţa dincolo de cercuri. El va construi însă însemnele, indiciile, cercurile. De la el va porni Spira mirabilis. De la el şi de la fricile fiecărui personaj.
În Nautilus, găsiţi contemporaneitate, istorie, magie, construcţii şi deconstrucţii. Descoperiţi jocurile şi întâmplările pe care viaţa le aruncă în calea personajelor, încercările şi întrebările care rămân uneori fără răspuns. O construcţie masivă îşi uită memoria şi o ia de la capăt cu aceeaşi încăpăţânare. Reconstruieşte totul, într-o copie perfectă, completând însă fiecare nou cerc cu din ce în ce mai mulţi oameni.
Personajele abandonează de ce-urile şi trăiesc în interiorul cercurilor pe care nu ele şi le-au scris. Întotdeauna un alt cerc le va urmări, un cerc din trecut le va descrie sau înghiţi viitorul, o lecţie de geometrie învăţată perfect, o arhitectură anamnezică, un Nautilus.
Reprezintă chiar structura cărţii un fel al istoriei de-a se reconstrui, din nou şi din nou, de a se repeta fără să uite şi fără să ierte. Tot ceea ce trebuie să se întâmple din nou se va întâmpla. Luna, Arabella, Octavian, Marc, Yaakov (născut poate chiar în amintirea lui Jacob Bernoulli, matematicianul care a analizat în amănunt şi care a oferit denumirea de Spira mirabilis), Blanche: cercuri. Cercuri nesfârşite care dau naştere, suprapuse, unui Nautilus perfect. Nu există eroare într-o astfel de construcţie, cum nu există eroare în curgerea timpului.
Şi totuşi, nefirescul se instalează în miezul clipei. Frica nu are culoare, dar ştie să zdruncine tot. Brutal, fărâmiţează. Fiecare cerc îşi are propria frică. Fiecare individ îşi are propriul cerc. Istoria trebuie parcursă, străbătută, îndurată şi înţeleasă:
„Ţi-e frică, ţi-e atât de frică să trăieşti, ţie, care nu ai trecut prin nimic atât de grav, care încă nu ai urlat şi nu te-ai simţit niciodată pe jumătate, poate chiar pe trei sferturi, nebun, care nu ai fost niciodată disperat”.
Cercurile suprapuse formează un turn din care se poate zări întreaga construcţie. Fiecare cerc trebuie tratat individual deoarece fiecare cerc îşi are propria existenţă. Teama de cercuri e teama de viaţă. Teama de ceea ce alţii aşteaptă sau cer de la noi. Teama de ce-ar fi fost dacă. Fiecare cerc se continuă cu un altul şi niciunul nu iese în afara celuilalt. Întotdeauna va fi cuprins de un altul. Niciun cerc nu e cu adevărat liber.
Spira mirabilis cuprinde înţelesul, dar şi misterul: e „despre viaţă în forma asta a ei miraculoasă, pe care o împart ADN-ul şi Calea Lactee. Şi romanesco. Şi ciclonul. Şi corneea umană. Şi zborul unei insecte spre o sursă de lumină. Şi unele moluşte…”.
Dacă în cazul romanului Nautilus viaţa se compune din succesiuni de accidente, aşa cum explică Elena Vianu în Oameni şi idei, gândirea, ca la Beckett, este necomunicabilă, iar călătoria se compune din alianţe, din însoţiri necesare:
„«…doi străini se unesc pentru necesităţile chinului», apoi perechea se desparte şi se reface într-o altă unitate, căci „nimeni nu cunoaşte pe nimeni nici personal nici altfel», «un cerc pe care-l bate un copil eu mai sus decât el eu cad dispar cercul se mai rostogoleşte pierde echilibrul cade dispare aleea e liniştită»”.
Sau, în Nautilusul Ioanei Bâldea Constantinescu:
„ …şi să nu plângi să fii iar bună şi să mă mângâi pe păr şi să fie totul bine şi să nu se mai audă nimic şi să nu mai fie pereţi şi stropi şi lacrimi şi zgomot dar mâna ta nu e bună, mâna vrea ceva de la mine mereu vrea ceva de la mine şi tu vrei mereu ceva şi eu vreau doar să mă mângâi şi să nu mai opreşti niciodată”.
Romanul e un cabinet de curiozităţi care te farmecă şi care te atrage, ademenindu-te prin ferestre străvezii. Descoperi contururi, culori, linii. Zăreşti obiecte, dar nu le identifici în întregime forma. Vrei să te apropii, să afli şi mai mult, să dai nume, să ghiceşti înţelesuri. Aşa te atrage romanul Nautilus, pas cu pas, din ce în ce mai aproape de rafturile înţesate cu detaliile fine pe care, cu sute de ani în urmă, o regină le desena într-un jurnal, pe cochilia unui Nautilus.
Cumpără cartea din librăria Cărturești!
