Uneori, tocmai când te aștepți mai puțin, țăndări din (supra)realitatea imediată îți sar în față și nu te poți da în lături de la a le oferi o cale de acces prin cuvinte. De dragul unei altfel de înțelegeri. Sau măcar de dragul neînțelesurilor și mai mari. Citeşte tot articolul
Am câteva prietene, cititoare extrem de selective, care, odată cu venirea verii, mă întreabă ce „cărți de vacanță” le-aș recomanda. Și stau serios pe gânduri, că nu e deloc ușor să alegi după un astfel de criteriu, păstrând standardul calității. Oricât de suspectă (ori depreciativă) le-ar părea unora sintagma asta - „cărți de vacanță” -, cred că e firesc ori chiar terapeutic să rupem uneori ritmul, să echivalăm lectura cu relaxarea, căci de obicei, cărțile „serioase” (improprie și această etichetare, desigur) implică de cele mai multe ori un grad ridicat de ambiguitate, de tensiune a ideilor, de efort participativ. Dicolo de subiectivitatea gusturilor, nu e tocmai ușor să găsești o carte care să ofere o plăcere destinsă a lecturii, fără a fi vorba de patetisme, de dulcegării ori de emfaze telenovelistice. Citeşte tot articolul
Catherine Poulain (n. 1960), scriitoare franceză recent tradusă la Polirom, a avut o viață senzațională, devenind unul dintre rarii și fascinanții călători-scriitori. Fiică de pastor, la 18 ani hotărăște că nu vrea să fie un intelectual, ci un muncitor. Își întrerupe studiile pentru bac și se înscrie la mecanică. Și începe să cutreiere lumea, muncind din greu: a sortat pește într-o fabrică de conserve din Islanda, a muncit pe un șantier naval în America, a fost barmaniță în Hong-Kong, a cules mere în Canada, 10 ani a pescuit în Alaska (a fost expulzată în 2003 de serviciile de imigrări americane pentru muncă ilegală). A mai fost și ciobăniță, și culegătoare de struguri, de lavandă ori de măsline. Prin Sri Lanka, India și Nepal. Citeşte tot articolul
Muzeul inocenței e una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatură, pe rafturile din mintea mea așezându-se alături de cărți precum Laur al lui Evgheni Vodolazkin sau de Scrisorarul lui Mihail Șișkin, căci au în comun o anumită seninătate care străbate viziunea asupra iubirii. O iubire desăvărșită, care trece dincolo de timp, de nefericire și chiar de moarte. Măsura ei nu este cantitatea de fericire pe metru pătrat, ci felul în care transformă definitiv sufletul unei ființe umane, salvându-l de la rătăcire, de la dezechilibru, de la pierderea de sine. Citeşte tot articolul
Scris pe trup, de Jeanette Winterson, e un roman al salvării sufletului prin iubirea care spulberă până și cel mai aprig cinism sau scepticism, dezvăluind niște adevăruri simple, fundamentale, inexistente însă în lipsa ei. Cartea e o meditație pe alocuri poetică și cu substrat filosofic asupra sensului iubirii și asupra adevărurilor ascunse în căptușeala senzualității. Amestec de frumusețe și de durere, de speranță și teamă, lipsită de patetisme ieftine, povestea explorează esența iubirii dincolo de prejudecăți, una dintre ideile cu valoare de laitmotiv fiind aceea a răului provocat de clișee. Citeşte tot articolul
Până în toamna anului trecut, când la editura Humanitas a apărut volumul de memorii Bucuria de a nu fi perfectă, Riri Sylvia Manor îmi era un nume cunoscut destul de vag. Cu atât mai mare a fost surpriza de a descoperi una dintre cele mai bune cărți de memorialistică din câte am citit până acum. Și asta pentru că viața scriitoarei a stat și stă în continuare, din multe puncte de vedere, sub semnul extraordinarului, atât ca natură a experiențelor, dar și ca mod de a le trăi, de a le absorbi, de a le transforma în înțelegere și, nu în ultimul rând, de a le pune în pagină, de a le transforma în povești. Citeşte tot articolul
În volumul Cum să lecuieşti un fanatic, Amos Oz îşi surprinde cititorii care au tendința de a reduce fanatismul la conflictele politice violente (naționalist-religoase) sau la ciocnirile absurde de pe stadioane. Dincolo de aceste extreme, Oz vede formele mocnite, aproape irecognoscibile ale fanatismului manifestat în viaţa cotidiană a fiecăruia dintre noi. Citindu-l pe Oz, înțelegi că intoleranţa pătimaşă îşi găseşte adăpost în fiecare gest care nu admite decât varianta „alb sau negru”, „laie sau bălaie”, în orice atitudine lipsită de relativitate, nuanţă ori simţul ambivalenţei. Citeşte tot articolul
Într-o lume în care agitația și cinismul tind să acopere totul, căldura umană din scrisorile pe care Nabokov i le-a trimis Verei, femeia ce i-a stat alături peste 50 de ani, te ia pe nepregătite. Firescul recunoașterii nevoii de celălalt, bucuria de a te încredința unei alte ființe, tandrețea, dezmierdările, povestea împărtășită, intensitatea impresionează pur și simplu. Citeşte tot articolul
De ani buni, citesc literatură umărind căile prin care se poate salva ceea ce este profund omenesc în om, atentă mai ales la respirația vieții, în lipsa căreia și esteticul, și moralul își pierd din importanță, dacă nu cumva se anulează. Așa că titlul cărții publicate de Radu Vancu – Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu – nu avea cum să mă lase indiferentă. Pe urmele lui Ion Mureșan, Radu Vancu privește literatura ca pe un sistem imunitar, capabil să-l ajute pe om să supraviețuiască, să-l învețe pe om să fie uman. Citeşte tot articolul
Discreția, retractilitatea și însingurarea apar nu rareori drept căi prin care omul reușește să rămână împăcat cu el însuși, să se simtă liber, să nu-și piardă omenescul. Protectivă, însingurarea înseamnă pentru mulți „oameni de hârtie” și o evadare din tăvălugul mulțimii, revoltă, discontinuitate strecurată în rutina uniformizantă, refuzul normelor, ieșire din cadru, tăcere pătrunzătoare, sincopă ce permite o privire mai limpede. Citeşte tot articolul
În 2015, pentru a întâmpina cei 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare, editura britanică Hogarth a lansat un proiect ce își propune revizitarea pieselor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care aduc în actualitate personaje și teme centrale din binecunoscutele piese: Jeanette Winterson – Poveste de iarnă, Howard Jacobson – Neguțătorul din Veneția, Anne Tyler – Îmblânzirea scorpiei, Margaret Atwood – Furtuna, Tracy Chevalier – Othello, Edward St Aubyn – Regele Lear, Jo Nesbø – Macbeth, Gillian Flynn – Hamlet. Citeşte tot articolul
Romanul Enigma Rikyū, scris de japonezul Kenichi Yamamoto (1956-2014) și tradus în limba română de Flavius Florea, are în centru un personaj preluat din realitate. Sen no Rikyū a fost, în secolul al XVI-lea, cel mai apreciat maestru de ceai al lui Hideyoshi, marele conducător care a reușit să unifice Japonia. Citeşte tot articolul
„e frumos aici, da' degeaba”
În Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Ciprian Măceșaru face literatură din realitățile românești. Dar nu oricum, ci cu mult umor și cu o ironie ce își scutură îndelung clopoțeii, atacând tipare ale existenței. Și nu sunt mulți scriitorii români care au reușit să facă asta. Dacă Cezar Paul-Bădescu revizita în Tinerețile lui Daniel Abagiu, cu umor subversiv, realități din perioada comunismului, cartea lui Ciprian Măceșaru se hrănește din viața nostră cea de toate zilele. De ieri, de azi și de mâine. Citeşte tot articolul
Yann Martel, scriitor canadian născut în Spania, este cunoscut cititorilor români îndeosebi prin romanul Viața lui Pi pentru care a și câștigat Man Booker Prize, ecranizarea acestuia primind patru Oscaruri și Globul de Aur. În 2016, la Editura Polirom, a apărut un alt roman foarte bun semnat de Yann Martel, tradus în română de Dan Croitoru, cu titlul Munții Înalți ai Portugaliei. E un roman ciudat, la începutul căruia ne întâmpină un personaj sucit, care merge cu spatele la lume, pentru că are obiecții. Dar acesta e doar începutul, stranietatea romanului fiind cu mult dincolo de previzibil. La final, de exemplu, un bărbat învață simplificarea vieții de la un cimpanzeu. Citeşte tot articolul
Am făcut liceul într-o vreme în care limba și literatura română era, din păcate, aproape în întregime echivalentă cu comentariile literare. Și, pe deasupra, era ruptă din contextul organic al marii literaturi universale, privându-te de orice termen de comparație. Interpretarea de text la prima vedere și contactul cu marii scriitori ai lumii sau cu scriitorii români contemporani lipseau cu desăvârșire. Așa cum lipsea și orice posibilitate de ne fi exprimat părerile personale ori de a ne fi exersat spiritul critic. Citeşte tot articolul
