Literatură străină

Descoperiți literatura străină!

Sunt atâtea cărți de literatură străină care merită descoperite! Din atâtea apariții, nu știi uneori ce să alegi, cum să faci selecția și cum să citești cele mai bune cărți scrise de autori străini contemporani sau clasici. Prin recomandările noastre, sperăm să vă facem mai ușoară alegerea și mai plăcută lectura.

Cronici de carte

Citim cărți scrise de autori străini, facem recomandări, vă spunem ce ne-a plăcut, ce nu și ce merită să lecturați. Citim cărți clasice sau contemporane de literatura străină, descoperim noi scriitori străini și luăm pulsul lumii literare de peste tot.

Autori străini

Sunt autori străini mari cărora le citim și recitim cărțile (cui nu-i place Julian Barnes, Haruki Murakami, Orhan Pamuk, Salman Rushdie și atâția alții?), ne întoarcem uneori la clasici, alteori găsim scriitori străini noi, abia traduși sau pe care îi citim în altă limbă. Ne interesează și viețile lor, obiceiurile de scris, sfaturile pe care le dau cititorilor sau altor autori, povești și întâmplări relevante. Găsiți aici și interviuri cu scriitori străini care ne-au vizitat sau cu care am discutat pe e-mail.

Noutăți și traduceri de carte străină

Suntem la curent cu ce se traduce la noi din literatura străină, cu noutățile editoriale, uneori comparăm traducerea cu originalul și alteori ne gândim ce-am mai vrea să vedem tradus pe rafturile noastre din cărțile străine nou apărute.

Viața trăită și viața visată, despre „Povestea doamnei Murasaki”, de Liza Dalby

Prima străină devenită gheișă, cu un doctorat în antropologie și cu o mare pasiune pentru cultura japoneză, scriitoarea americană Liza Dalby reconstituie în Povestea doamnei Murasaki atât povestea unei epoci (sfârșitul epocii Heian), cât și povestea unei cărți (Povestea Prințului Genji, primul roman al literaturii japoneze și, se pare, al lumii, cu mult înaintea lui Don Quijote). Romanul urmărește atât viața scriitoarei Shikibu Murasaki, pe care Liza Dalby o reconstituie din puținele mărturii rămase și din fragmentele păstrate din jurnalul său, cât și viața Prințului Genji, protagonistul romanului său foileton devenit repede foarte popular. Citeşte tot articolul

Candoarea politicii în „Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea” de John Steinbeck

John Steinbeck este cunoscut mai degrabă pentru romanele sale ample, serioase, cu tematică socială (Fructele mâniei, Iarna vrajbei noastre), deși, nu o dată, a dovedit că stăpânește foarte bine și tehnica prozei satirice. Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea, microroman publicat în 1957, când cariera scriitorului american se afla la zenit, este o astfel de proză. Ironică, necruțătoare cu viața politică, împingând satira până la caricatural, Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea poate fi considerată o bună lecție de conduită politică, dar și un foarte bun breviar al „faunei”, să-i spun așa, politice. Citeşte tot articolul

Ursula K. Le Guin, bătrânica de fier a literaturii SF & Fantasy, despre artă și profit la National Book Awards

Pentru cine nu știe prea multe despre Ursula K. Le Guin, o să vă spun doar atât: are 85 de ani, ține un blog și are o minte mai lucidă decât mulți colegi de breaslă cu patru-cinci decenii mai tineri. Mie, și sunt convinsă că multor altora, Deposedații și Mâna stângă a întunericului mi-au schimbat felul de a gândi într-o măsură pe care nu multe alte cărți au reușit s-o facă. Mai multe despre ea, cât și câte ceva despre romanele de mai sus, o să vă las să citiți pe Bookaholic, aici și aici. Citeşte tot articolul


Tragedia cu happy-end, despre „Nimicul de temut” de Julian Barnes

Modernilor nu le place să moară. Nu-i vorba că i-ar fi plăcut cuiva, vreodată. Însă lumea modernă, mai mult decât în orice altă perioadă a istoriei, face tot ce poate să uite că Moartea există, că oamenii mor, că tu, sau eu, sau cei pe care-i iubim vor muri vreodată. Într-un eseu din 1955, sociologul englez Geoffrey Gorer a dat cea mai potrivită denumire pentru această atitudine modernă de negare a inevitabilului sfârșit al fiecăruia dintre noi: pornografia morții. Tabu-ul victorian al sexului și al intimității a fost înlocuit cu tabu-l mai nou al morții. Citeşte tot articolul

Ce e nou în lumea cărții din România: Gaudeamus, mon amour, plus multe vești bune

A mai trecut o săptămână și am mai adunat ceva noutăți din lumea cărții din România. Cele care ne-au atras atenția sunt următoarele: participarea scriitoarei Gabriela Adameșteanu la o întâlnire cu totul și cu totul specială la Paris, cea de-a treia conferință a Societății Tolkien din România, care are o temă foarte interesantă („J.R.R. Tolkien – Izvoarele inspirației”), călătoria Anei Blandiana în Spania, într-un turneu de prezentare a ultimei sale cărți apărute în spaniolă, volumul de poeme Patria mea A4, dar și prezența Ioanei Nicolaie la cea de-a 18-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Stockholm, pentru a-şi prezenta volumul Cerul din burtă, apărut în limba suedeză în 2013 sau vestea celei de-a opta traduceri a romanului Cartea șoaptelor, de Varujan Vosganian, de data aceasta în norvegiană.  Citeşte tot articolul

Fatalitate şi realism în “Familia lui Pascual Duarte” de Camilo José Cela

Familia lui Pascual Duarte este romanul care a impus un scriitor aparte, pe spaniolul Camilo José Cela. De ce aparte? Pentru că, la numai 26 de ani, reuşea să se impună printr-un roman bine scris, bine strunit, atât la nivelul tramei, cât şi la nivelul limbii. Deşi prima ediţie, apărută în 1942, a avut succes imediat, cea de-a doua ediţie a fost interzisă prin intervenţiile deloc voalate ale Bisericii Catolice. Limbajul brut, imoralitatea personajelor, mediul imund surprins în carte, iată numai câteva argumente care au stat, probabil, la baza acestei decizii, decizie care nu miră, totuşi, căci, în 1942, în plin război, în plin haos, cuvântul Bisericii, fie ea ortodoxă sau catolică, cu greu putea fi contestat. Asta nu înseamnă că, în timpuri ceva mai liniştite, ea nu a încercat, cu succes chiar, să îşi impună voinţa în diverse ocazii, afurisind cărţi şi autori. Citeşte tot articolul

Hyperion Cantos de Dan Simmons – cu John Keats într-o călătorie de descoperire a sensului existenței umane

Despre Hyperion Cantos e greu să scrii, pentru că nu știi de unde să începi. Și ți-ai dori să fii capabil să scrii o cronică pe măsura romanelor, un text fabulos, care să-i convingă pe toți cei care te citesc să dea fuga să-și comande seria lui Dan Simmons pentru că sunt unele dintre cele mai bune romane SF scrise vreodată (SF și nu numai, aș zice, dar cum n-aș vrea să-i supăr pe cititorii mai conservatori, oh, ups, am făcut-o deja, s**t happens). Citeşte tot articolul

Hazard. Angoli Mala, de J.M.G. Le Clézio

Hazard și Angoli Mala sunt două nuvele, sau poate un romănaș și o povestire adăpostite sub aceeași copertă, publicate mereu împreună, deși, așa cum menționează chiar autorul, Le Clézio, pe coperta a patra, între ele este o diferență de aproape cincisprezece ani - Angoli Mala a fost scrisă în 1985, iar Hazard în 1999. Citeşte tot articolul

Amintiri din ublieta comunistă – Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller

Publicat în limba germană, în 1997, romanul Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi, de Herta Müller este, la fel ca majoritatea cărţilor sale , o autoficţiune, dar nu neapărat în sensul francez al termenului, de autoexpunere într-o stilistică simili-psihanalitică sau de angrenaj narativ menit să discrediteze autobiografia ca practică textuală a sincerităţii. Romanele ei sunt autoficţiuni în măsura în care sunt şi cărţile unor Philip Roth, J. M. Coetzee sau Amos Oz: poveşti scrise la persoana I, cu numeroase „ticuri” autobiografice, mizând şi întreţinând o ambiguitate în interiorul relaţiei dintre autor şi naratorul-personaj. Un fel de romane autobiografice într-o epocă în care acest gen nu se mai poate „vinde” cu inocenţa de odinioară. Citeşte tot articolul

(Și de mii de ani încoace) Lumea-i veselă și tristă, despre „A fost odată ca niciodată”, de Andrew Nicoll

Pentru mine, romanul scriitorului scoțian Andrew Nicoll a fost o experiență literară surprinzătoare de la prima până la ultima pagină. Povestea de iubire dintre bunul primar al orașului Punct (situat alături de Cratimă și în veșnică dușmănie cu orașul vecin, Umlaut), Tibo Krovic, și frumoasa lui secretară, doamna Agathe Stopak, este ca o păturică dintr-aia făcută din bucăți disparate de material și a cărei frumusețe constă în faptul că, deși amestecă lucruri atât de diferite, rezultatul final reușește să fie nu doar omogen, ci și foarte plăcut. Cam așa e și cu A fost odată ca niciodată, Nicoll se joacă cu convențiile literare, jonglează cu ele, cu personajele și cu cititorii deopotrivă, iar ceea ce iese e o poveste, în același timp, (aparent) banală și insolită. Citeşte tot articolul

The Dude și maestrul zen, cu Jeff Bridges și Bernie Glassman

După ce am petrecut câteva săptămâni nefructuoase cu această carte, începem prin a menționa o scăpare serioasă de design: coperta ar trebui să conțină un anumit citat din The Big Lebowski, care să avertizeze, să ilumineze și să exprime întreaga realitate a acestei cărți - "My friend, you are entering a world of pain." Citeşte tot articolul

Outlander, cărțile și serialul – între Al Doilea Război Mondial și Scoția secolului XVIII

De seria de romane a autoarei Diane Gabaldon auzisem în ultima vreme destul de des, de pe io9 și nu numai. Lucruri bune, dar ideea de "time-travel romance" (așa cum era rezumată de obicei prin cronici) pica oarecum în afara sferei mele de preocupări literare. N-am fost tentată nici de serial, atunci când a fost anunțat inițial, din aceleași motive. Asta, evident, până când am aflat că va fi produs de Ronald D. Moore. Da, acel Ronald D. Moore, care a produs Carnivale, Battlestar Galactica și Helix. Ideea că un producător cunoscut pentru munca lui în science fiction o să fie la cârma unui serial făcut după o serie descrisă de drept "time travel romance" mi s-a părut cel puțin interesantă. Trebuia să fie ceva acolo care merita explorat. Citeşte tot articolul

Amos Oz, „Între prieteni” sau despre singurătatea printre „ai tăi” şi salvarea printre străini

Nu vă lăsaţi induşi în eroare de titlul cu tentă călduţ-optimistă al celei mai recente cărţi de Amos Oz traduse la noi, la Humanitas fiction, Între prieteni – nu este vorba nici despre prietenie, nici despre apropiere umană, nici măcar despre lucruri comune care, de bine, de rău, îi ţin pe oameni împreună. Miniromanul lui Amos Oz este o carte amar-ironică despre cea mai profundă singurătate pe care o poate trăi individul, acea singurătate apărută chiar în miezul comunităţii în care, teoretic, ar trebui să se simtă protejat şi împlinit. Caracterizându-şi cartea drept „un roman tragicomic al condiţiei umane”, Amos Oz creează o lume frântă, compusă din personaje neînţelese, o lume mai degrabă tragică decât comică, în care singurul fir roşu ce pare a-i uni pe cei din kibbutzul Ykhat. Citeşte tot articolul