Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Viku Zen ne propune o perspectivă diferită a copilăriei, o vârstă de demult care poate fi trăită și la maturitate dacă avem răbdare să observăm personajele și detaliile importante ale celor pe lângă care trecem.
Viku Zen: „Mi-a fost ușor să găsesc simpatică realitatea cerșetorilor și a nebunilor”
Poate că unii se așteaptă să le arăt chestii deștepte aici, dar zău că nu-mi vine. Ce aș putea spune eu despre copilărie? Pentru cei care o trăiesc este totul, pentru cei care o uită devine ceva care nu ar trebui supraestimat, dar cumpărat, dacă se poate.
Acum scriu un roman care conține și o copilărie recâștigată, dar este din imaginație, chiar dacă este inspirat și din viața mea. Ar trebui să fac o scurtă istorie de portrete a oamenilor care m-au inspirat, dar unii mai sunt în viață și nu mi se pare corect, apoi nu pot spune că m-a obsedat careva. Mereu au fost oameni noi. Cei ce au rămas în memoria mea au devenit parte din trecutul meu. Ca o excepție, un astfel de om este un om pe care îl vezi des și reușești să semnalezi la el o mică schimbare. A fost ca o provocare pentru mine, să văd în fiecare dimineață același cerșetor, îmbrăcat la fel și, totuși, schimbat de ziua precedentă. O femeie bătrână purtând un câine după ea, stând în apropierea pieței M. Kogălniceanu ca să-și noteze cifre pe cartoane. Am scris și o poezie despre ea, Regele Decadent, posibil să o fi pierdut. În acea femeie, destul de masculinizată, eu vedeam regele înnebunit al lui Shakespeare. Și nu mi-a fost greu să văd asta. De pildă, dacă m-aș întoarce la acest om, presupunând că nu l-am mai văzut de un timp considerabil, mie nu mi se va părea nou. Pentru că am reușit să-l fac memorabil pentru mine. Coacerea are nevoie de cruditatea asta fixată în capul meu. Mereu mi-a fost ușor să găsesc simpatică realitatea cerșetorilor și a nebunilor. Uneori și a sătenilor.
Pe când mă întorceam de la culesul viei cu ai mei, într-un căruț cu struguri, imaginându-mi că sunt șofer de F1, pentru că asta îmi doream să devin, mă trezește o mașină venită din față, răsturnându-se la numai 100 de metri. Așa cum un gândac refuză din instinct să retrăiască copilăria, pentru că are sentimentul căderii, pentru mulți să te lupți, să te ridici înseamnă maturitate. Atunci am învățat ce înseamnă să ai o direcție clară, chiar dacă asta poate produce răni. Astăzi mi se pare greu să faci artă vie, printre atâtea rețete sistematice cu finaluri hollywood-iene. Desigur că poți foarte bine să distrezi, cum la fel de bine poți să și plictisești. Dar de ce să refuzi părți ale vieții? O mână de localnici depunând efort ca să ridice mașina de pe carosabil și sfârșind împingând-o de pe pod, în Ciorogârla. Un final cu șoferul pătat serios de sânge, plângând ca un copil după jucăria sa și necomentând la replica „dă-o naibii că îți iei alta” mi s-ar părea mai indicat decât orice happy-end american.
În școala primară am suferit mult din cauză că nu puteam fi eu cel absent. Că rămân în urmă, necitind suficient, pentru că voiam să mă joc, nu să fac bastonașe care mi se păreau lipsite de sens. Nu vi s-ar părea și vouă plictisitor să ai o memorie destul de bună și să auzi același fragment de proză românească, de câteva ori pe săptămână, fiindcă autorul trebuie analizat, îndepărtat după aceeași mecanică? În fond și la urma urmei, toți avem memorie bună când trebuie să ne amintim numărul de telefon, însă acolo e o mecanică organică. Mai vine ceva după. Când mă trezea clopoțelul din visare, trebuia să fiu acasă și să-mi scriu propria carte, de mână, dar cu litere de tipar. La compunere mă pricepeam cel mai bine. De aceea mi-a părut rău că n-am putut face mai mult în sensul ăsta, într-o clasă organizată.
Nu știu ce părere aveți voi, oricum nu e după mine, însă dacă ar fi după mine, școala viitorului ar despărți, nu în mod radical, ci precum filosofia de teologie, literatura de gramatică. Poate că unii ar strâmba din nas, dar nu cred că ar deranja ca gramatica să fie curs obligatoriu și scrierea creativă opțional. Nu poți obliga pe nimeni să fie artist, cum nici să-și ignore talentul. Eu am suferit mai mult pentru că nu aveam acces și nu mi s-a dat să descopăr autori străini. În afară de Gulliver și Huckleberry Finn, nu cred că am rămas cu prea multe, dar așa a fost să fie. Abia după ce învinsesem demonul gurii de foc al bibliotecii școlii 198, din cauza căruia nu îndrăznisem să intru. Am reușit în liceu să iau contact cu o literatură altfel. Și să exersez mai multe stiluri, nu suportam să citesc din obligație. Și acum, dacă nu-mi place stilul sau structura cărții, n-o citesc. Uneori mai dau șanse, mă mai las prins. Indulgența asta față de un străin printr-o exigență față de tine însuți este un domeniu al educației, nu al instinctului.
După alte exerciții stilistice, alterate cumva și de Urmuz și Kafka, am ajuns să fiu inspirat într-o copilărie întârziată de Vladimir și Estragon din Așteptându-l pe Godot și de Caulfield al lui Salinger. Poate dacă aș fi citit mai devreme aceste cărți nu le-aș fi înțeles atât de bine și le-aș fi uitat. Deși oamenii mi-au spus să nu-mi fie rușine pentru asta. În ciuda acestor lucruri, nu am putut vreodată să pun mai presus personajul decât autorul, oricât ar fi de viu.
Credit fotografii: arhiva autorului
Viku Zenescu (Zen) – s-a născut pe 15 decembrie 1989 la Bucureşti. Poet performer, compozitor de muzică experimentală şi artist vizual, trăieşte şi lucrează la Bucureşti. Licenţiat în Sculptură, a participat la mai multe expoziţii personale sau de grup, printre care Beat Genaration Reborn/ Club Legere, Bucureşti; Contempora 6 – Expoziţia Tinerilor Artişti/ Alchemia, Bucureşti şi UNarte la 150 de ani/ Sala Dalles, Bucureşti. În 2013 i-a apărut volumul de versuri A iubi nu e verb, iar în 2016 Anestezicul din palmă, ambele la Editura Tracus Arte. Atribuind sufixul „escu” la pseudonimul inițial, a performat în mai multe orașe din Cehia și la Literaturwerkstatt din Berlin.
